Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » Cheltuieli de suflet

Cheltuieli de suflet


 Anul acesta, în concediu, la mare, am cheltuit 2500 de pâini pentru  Raiul meu, şi al celor dragi, şi 10 pâini pentru raiul celorlalţi semeni.

 Dacă pentru Raiul meu am achitat benzina, hotelul de trei stele cu piscină şi  cameră cu balcon şi fereastră spre mare, micul dejun, masa, şi toate obiectele (în general, haine), cumpărate cu osebire  fetiţei mele mai mici, Marina – pentru Raiul contemporanilor mei am lăsat, în ordine, 3 pâini, unei voluntare care colecta pe plajă donaţii pentru sănătatea unor grav bolnavi, 2 pâini, unei Regine a frumuseţii, bătrână, murdară, şi bolnavă de nervi, în zdrenţe, pripăşită lângă scara unui hotel, în mijlocul unei grămezi de pungi  pline cu alte pungi goale, şi 5 pâini la mânăstirea Techirghiol, într-o cutie a milei, din Bisericuţa de lemn, într-o zi în care o măicuţă cânta.

Pe aproape, se afla mormântul părintelui Arsenie Papacioc, despre care soţia spunea că la bătrâneţe, acum câţiva ani, când l-am văzut aici, nu mai putea păşi; eu i-am răspuns că dimpotrivă, era destul de vioi, şi trecea pe alee ca un fuior de  vânt, nu mai avea greutate, doar mâinile întinse, de-a stânga şi de-a dreapta, ca două aripi, să-şi cumpănească cu ele mersul prin aer.

Bogat Raiul oferit de mine, familiei mele, cel de 2500 de pâini, şi modest Raiul plătit  de mine semenilor, de 10 de pâini, nu?

Şi totuşi, după cum veţi vedea, şi celor atât de nerisipitori cu dragostea li se oferă atât de mult, încât cu greu pot duce atâta fericire.

Ne aşezasem în faţa cămăruţei în care a respirat, odată, părintele Papacioc. Soţia şi fiica au plecat  să facă fotografii.   O măicuţă cânta frumos, de undeva, nevăzut. Şi în faţă, deasupra cămărilor mânăstirii, se ridica o Biserică nouă. Îi vedeam turla, şi două turnuri. Şi atunci mi-au venit în minte versuri. Versuri scrise de mine. Versuri pe care nu le ţinusem minte.

“Noi trei, doar Una suntem, şi-ntrebare

Dacă ne faceţi, care-i mai frumos,

Mai Bun, mai Drept, mai Sfânt, mai Domn, mai Mare -

Acela-i Bunul Dumnezeu: Hristos!”…

Au fost odată trei mari sfinţi, al căror grai, minuni, şi vieţi, nu aveau asemănare, citisem. Şi oamenii s-au certat  şi învrăjbit straşnic între ei, căutând să afle care dintre cei trei era cel mai mare…

POVESTEA CELUI MAI MARE DINTRE SFINŢI

Vasile, şi Grigorie, şi Ioan –

Cum vă cântau cei mici, pe fiecare!

Şi se certau, cum te-ai certa pe-un ban:

Care-i mai Sfânt? Mai Drept? Mai Bun? Mai Mare?

Şi toată pacea lor – din sfânt alean -

Era acum zaveră şi turbare –

Căci se certau, cum te-ai certa pe-un ban:

Din Sfinţii, trei,  au care e  mai Mare?

Şi se priveau cu ură de duşman –

Şi se loveau cu patimă ce doare  –

Vasile, sau Grigorie, sau Ioan –

Care din ei e Sfântul cel mai Mare?

Şi  din mioare blânde, cu păstor –

Ajuns-au lupi ce se rupeau în ghiare –

Doar pentru un răspuns mulţumitor:

Din toţi cei buni, şi Sfinţi, cine-i mai Mare?

Şi li s-au arătat la fiecare,

Cei trei, printr-un Episcop credincios:

Şi-aşa le-au spus: “Doar Unul este Mare,

Şi-acela-i Bunul Dumnezeu Hristos!

Iar noi, toţi trei, doar prafu-i pe cărare,

Şi cei din urmă fraţi mai mici, ce-i poartă

Iubirea pentru oameni, răbdătoare,

Şi sufletu-I cel Bun, din poartă-n poartă -

Noi trei, doar Una suntem, şi-ntrebare

Dacă ne faceţi, care-i mai frumos,

Mai Bun, mai Drept, mai Sfânt, mai Domn, mai Mare -

Acela-i Bunul Dumnezeu: Hristos!

Iar noi, în juru-i, turma de mioare –

Copii bătrâni, ce ni se zice Sfinţi –

Doar pentru că Îi facem ascultare,

Şi El ne dă Iubire de părinţi –“

Şi-au ascultat, atunci, cu-nfiorare –

Cei ce atât de-amarnic s-au certat –

Şi-au zis: “În veci de veci, doar Unu-i Mare:

Hristosul nostru – Domn Adevărat!

Iar noi, în juru-i, turma de mioare –

Copii bătrâni, şi fraţi de rugăminţi –

Doar pentru că Îi facem ascultare,

Şi El ne dă Iubire de părinţi –“

30 ianuarie 2009

Aceasta a fost povestea cheltuielilor mele din concediu. Şi ea, şi cele patru versuri, pe care mi le mai aduceam aminte, privind Biserica cea nouă, cu turla scundă, şi două turnuri, şi acoperiş de aramă, şi ascultând cântecul măicuţei, mi-au adus în ochi, în gât, şi în suflet, o pânză de  lacrimi. Mă întrebam, înainte ca versurile să îmi vină în minte, ce voi mai fi făcut eu, la viaţa mea, pentru Raiul altora? Şi mi-au picurat în memorie acele versuri.

Aaaa!… mi-am spus. Am mai făcut ceva!!!…

Ce bune sunt versurile astea, dacă au făcut un nerisipitor al dragostei, ca mine, să plângă!….

29 august 2011

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus