Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » CULTURA / BUZUNARELE

CULTURA / BUZUNARELE

Croitorul  Deliu era un bun meseriaş. Costumele croite de dânsul cădeau ca turnate. Este adevărat că mulţi dintre colegii de breaslă atribuiau reuşita hainelor, sacourilor şi pantalonilor croiţi de dânsul stofelor pe care le folosea, dar asta nu umbrea cu nimic măiestria croitorului. Muncind cu pasiune şi răbdare, şi fiind un om chibzuit, croitorul avea de toate: apartament, automobil, bani în bancă, îşi făcea în fiecare an concediul cu familia, la munte, şi la mare.

Într-o dimineaţă, în atelierul lui de la subsolul blocului în care locuia, a intrat domnul Costache, un vechi client. Avea faţa roşie şi transpirată şi îşi ştergea des chelia cu o batistă albastră cu picăţele.

„- Domnule Deliu, îmi cresc buzunarele!” – a strigat el, şi a rămas lângă uşă, privind spre croitor cu speranţă.

Domnul Deliu tocmai terminase de tras o mânecă la maşina de cusut. Şi-a ridicat încet ochii de sub ochelari şi a privit atent la domnul Costache. A recunoscut îndată că era îmbrăcat în costumul gri cu dungi negre pe care i-l livrase acum o săptămână. Dar, vai, domnul Costache avea perfectă dreptate. Buzunarele pantalonilor erau umflate şi atârnau ca două mingi de fotbal la stânga şi la dreapta fidelului său client. Mai mult, buzunarul din spate, după ce se înfăşurase de două ori în jurul şalelor, o luase pe cracul stâng, coborâse pe lângă genunchi şi mătura podeaua. Buzunarele hainei coborau ca nişte cravate până la călcâie.

Domnul Costache era un om cumsecade şi de cuvânt: niciun moment, croitorul nu l-a suspectat că şi-a stricat singur superbul costum gri cu dungi negre, dar n-a avut nimic mai bun de făcut decât să asculte cuminte istorisirea acestuia: buzunarele creşteau în lungime cu 2-3 centimetri pe oră.

Croitorul Deliu ar fi fost mai liniştit dacă ar fi ştiut că acesta nu era decât începutul. În săptămâna următoare, toate croitoriile oraşului Corcodelia au fost asaltate de clienţi. Clienţi mai noi sau mai vechi. Să nu credeţi că toţi aveau cumsecădenia stimabilului domn Costache. Unii cereau indignaţi banii şi stofa înapoi. Alţii comandau în altă parte costume şi pantaloni noi. Croitorii dădeau din umeri şi nu pricepeau nimic: toate regulile meseriei erau respectate, materialele erau impecabile, dar…, inevitabil, indiferent de croitor, clienţii reclamau creşterea buzunarelor în câteva zile. Dar nu numai buzunarele noi aveau acest obicei. Toate buzunarele, indiferent de perioada în care au fost tăiate şi cusute, creşteau deopotrivă şi fără discriminare. Buzunarele croitorilor, medicilor, avocaţilor, angrosiştilor, comercianţilor, profesorilor, ţăranilor, inginerilor, tinichigiilor, instalatorilor, mecanicilor de locomotivă şi sportivilor etc.; buzunarele femeilor, copiilor, bărbaţilor şi bătrânilor, şi, în ciuda tuturor apelurilor la calm, problema s-a extins rapid din Corcodelia în toată ţara. Calicia – o ţară frumoasă şi care avea de toate, se afla în faţa unei situaţii fără precedent. Academia Caliciei a fost desemnată să rezolve problema: dar, de la bun început, a fost pusă în faţa unei dileme: unii academicieni afirmau că buzunarele cresc, alţii că se umflă. În fine, cea de-a treia grupare afirma că se rotunjesc. Şi totul a rămas în stadiul acesta – adică, în discuţie.

Dar creşterea ( umflarea, rotunjirea ) buzunarelor nu însemna nimic în sine, pe lângă consecinţa indirectă a acesteia: din cauza imenselor buzunare, cetăţenii Caliciei deveneau din ce în ce mai uşori şi se ridicau în aer. Preşedintele şi miniştrii puteau fi deseori văzuţi plimbându-se prin nori, cu buzunarele atârnând până la pământ. Practic, niciun cetăţean al Caliciei nu mai era cu picioarele pe pământ; de urgenţă, calicienii au hotărât să-şi umple rapid buzunarele. Începutul a fost făcut cu monezi autohtone: pisleii. Toţi îşi umpleau de dimineaţa până seara buzunarele cu pislei. Când moneda naţională de metal a fost epuizată, s-a apelat la cea de hârtie. În acest timp, s-a extras minereu, s-a bătut monedă şi alţi pislei au intrat în buzunarele calicienilor. Au urmat certificatele şi hârtiile de valoare. Dar buzunarele creşteau într-una şi oamenii ţopăiau, când pe jos, când prin aer. Medicii au început să-şi înghesuie în buzunare stetoscoapele, seringile, apoi paturile de spital. Politicienii – tomuri de cărţi despre libertate şi democraţie. CFR-iştii – şinele de cale ferată, traversele, vagoanele de marfă şi locomotivele. Energeticienii – cablurile, stâlpii de tensiune, termocentralele şi hidrocentralele. Poştaşii – taloanele de pensii şi corespondenţa. Constructorii – blocurile de locuinţe. Totul a intrat în buzunarele calicienilor, dar fără folos. Buzunarele creşteau în continuare.

Doctorii au continuat prin a-şi băga în buzunare pacienţii, profesorii – elevii, politicienii – alegătorii, ţăranii – sistemele de irigaţii şi pământul, inginerii – ecuaţiile, iar poeţii – sufletul. Fără niciun folos: buzunarele creşteau într-una.

Finalul acestei povestiri e banal. În Calicia a mai rămas un singur om căruia îi creşteau buzunarele. Şi-a deschis buzunarul de la piept, a surâs şi a zis: “ I-am avut pe toţi la buzunarul cel mic”.Apoi, pentru că se ridica în aer, a intrat cuminte în propriu-i buzunar.

1998

 

 

 

 

Jianu Liviu-Florian

Comentarii (1)

  • ionescu

    O noua definitie a avarului, un nou Hagi Tudose, o culme a egoismului. Interesanta ideea de a te avea pe tine insuti “la buzunar”, cand pe altii i-ai devorat. O hiperbola a avaritiei careia in viata ii suntem victimie. Acum, să zicem, am țipat din buzunarul unui politician.
    Miki Ionescu

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus