Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » CULTURA / VÂNDUŢI PE DOI HRISTOŞI

CULTURA / VÂNDUŢI PE DOI HRISTOŞI

CULTURA / VÂNDUŢI PE DOI HRISTOŞI

LĂSAŢI COPIII SĂ VINĂ LA MINE, ŞI NU-I OPRIŢI!”(Iisus Hristos)

 

Sunt acasă. Mihaela, soţia mea, aţipeste în patul din sufragerie. Marina, fetiţa noastră de 2 ani şi 5 luni, doarme în pătuţul de lemn. Simt nevoia să fumez. Nu am ţigări. Ies în stradă. Nu încui uşa de la casă. Mă voi întoarce repede. La Tita este închis. La Cici este închis. Ajung în barul lui Alfredo. Intru la parter, la clasa “underground”. Cumpăr ţigări şi o cafea. Mă aşez pe un scaun la o masă liberă, în dreapta intrării, la fereastră. Ascult muzică. Vasilică, piticuţul cu barba ţepoasă şi mâna frântă, stă  cu cotul pe masa din stânga barului, şi falca sprijinită în palmă. Are ochi de viezure. Vânzătoarea, slabă, albă şi pitică, are căciuliţă neagră pe cap şi sporovăieşte într-una. Vasilică dă din cap şi o completează din când în când. Sunt trei mese pe stânga şi trei pe dreapta. Pe mijloc, culoarul de trecere. Intră în bar doi băieţi. Se aşază la masa a doua din dreapta. Îngrijit îmbrăcaţi, iau câte o cafea şi fumează. Intră trei fete. Ce frumoase sunt! Una este ţigancă şi are sânii mari şi provocatori. Stă cu faţa spre mine. Prietena ei cu fusta scurtă şi picioare lungi stă cu spatele la mine. În dreapta lor, cu faţa spre mine, cea de-a treia, bruneta, cu o faţă de înger. Închid ochii ca să nu îi intersectez privirea care mă găseşte. Şi revine asupra mea. Şi iar. Sunt  atât de tinere. Nu cred că au 17 ani.  Apare, însoţit de o femeie blondă cu faţa suptă, Ulisse, colegul de şcoală generală, azi zugrav fără atestat. Este băut şi gălăgios. Îmi beau  încet cafeaua. Intră un flăcău solid, în trening, cu o scurtă sportivă de fâş. Se uită la mine speriat. Pare încurcat. A coborât dintr-o DACIE parcată în faţa barului. Este trei pe patru. Iese. Intră iar. Se uită la mine încurcat. Îl privesc şi îi fac semn uşor din mână. “Lasă-mă ! Aici sunt pe mâna mea !” Aşa am gândit. Iese, se urcă la volan şi pleacă. De ce i-am gândit aşa? Nu îl cunosc. Cine ştie. Dansez din ochi, cu ochii închişi. Timpul trece. Culeg imagini în discontinuitate. Frânturi de gesturi. Înregistrez frânturi de cuvinte. Se poate trăi şi în discontinuitate.Privesc plantele verzi de lângă fereastră. Fumez. Ies. Mă întorc acasă. Uşa de la intrare este închisă cu cheia. Nu pot să sar pe fereastra de la toaletă. Încerc. Numai Mihaela reuşeşte să intre pe aici, când rămânem fără cheie pe afară. Bunicul are 90 de ani. Nu aude. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea nunţii. Mihaela a intrat pe geamul de la WC şi aşa am intrat în casă. Renunţ să mai escaladez fereastra. Aş putea să bat la fereastra sufrageriei din stradă. Nu pot. Nu pot să o deranjez. Măcar atâta lucru pot să fac. Să-i cruţ somnul. Mâine va avea o nouă zi grea. Lucrează în locul acela care se ocupă de problemele şcolii. Este Arhivarul unei piramide de pâine ; este în maşina de spălat a gradelor directoriale, posturilor vacante, a intereselor tuturor. Dormi în pace, Mihaela! Mă reîntorc la Alfredo, la parter. Stau până când piticuţa cu căciuliţă neagră închide. Ies şi mă întorc din nou acasă. Verific uşa. Închisă. Mă reîntorc la Alfredo. La etaj. Clasa LUX. Mă aşez la masa de lângă uşă, în stânga. Un câine lup imens vine la mine. Mă miroase. Se lipeşte de mine. Pleacă şi se culcă în mijlocul barului, sub masă. Intră doi tineri şi o tânără. Ea este blondă. Intră şi trei poliţişti. O patrulă. Ascult muzica. Poliţiştii pleacă. Mi se închid ochii. Lângă bar, oamenii din stradă. Cei daţi afară de proprietar. Afară este ger. Aici este mai bine. Voi trece pe la ei. Casc cumplit. Ca să scap de căscat, iau o cafea. Fumez şi beau cafeaua. Casc în continuare. Încă o cafea. Îmi trece somnul. Mă ridic. Mă aplec. Sunt în trening. Dansez un pic cam straniu. Din ochi, din umeri, din vârfurile degetelor, din corp. Combin cu elemente de înviorare pe muzică. Se face ora 1. Barmaniţa închide. Ies. Încerc din nou uşa. Închisă. Noapte bună, Mihaela! Somn uşor, Marina!

Unde să stau ? Plec spre barul lui Sassu, lângă Sfântul Gheorghe Vechi. Iau o cafea. Barmaniţa este o femeie voinică, trecută, cu o faţă care îmi inspiră încredere. Apare o patrulă. Şeful se uită la mine, scărpinându-se cu chipiul în cap, reprobator. Soldatul are un automat pe umăr. Îmi aduce aminte de drumul disperării făcut la Găeşti, ca să obţin o semnătură pe o temă de programare, de la o “personalitate”. Aşa ni se cerea nouă, cercetătorilor, în 1994. Să ne fie validate temele de o personalitate în domeniu. Am căutat o personalitate în Craiova. Pentru mine nu s-a găsit. Am găsit la Găeşti. Pe drumul de întoarcere, în compartiment, am fost încadrat de un poliţist, un soldat cu arma pe umăr şi un subofiţer. Asta a fost. Mi-a fost teamă. Mă întrebam când va scoate arma de pe umăr şi va trage. Şi cine va ordona asta. Poliţistul sau subofiţerul. Aşa mi s-a părut.

Comand un pahar cu apă. Ies amândoi. Mă întorc acasă. Încerc uşa. Este închisă.

Mă duc  lângă oamenii care stau cu mobilele în stradă, în jurul focului. O femeie bătrână, înfofolită în şal şi palton care cucăie pe un scaun. O femeie  la 50 de ani, care aruncă din când în când un lemn pe foc. Da. Odată le-am dus nişte prăjituri. Odată le-am dus un borcan de gem. Altădată, nu am avut nimic să le duc. Am stat, i-am ascultat şi m-am întors acasă. Este bine să nu fie omul singur. Stau pe un scaun în jurul focului. Femeia matură blestemă. “Aşa le face Dumnezeu. Le dă, le dă, şi ei nu se mai satură. Şi apoi le ia. Şi le ia tot “. Ce pot să fac eu? Îmi este milă. Îmi este scârbă. Sunt un neputincios. Aş vrea să ard. Îmi aduc aminte de sfinţii care au fost aruncaţi în foc şi au ieşit nevătămaţi. Atât de mare le-a fost credinţa în Dumnezeu. Mă ridic. Mă descalţ. Frigul caldarâmului îmi intră în tălpi. Fac câţiva paşi aşa, în ciorapi. După un timp, mă întorc lângă foc. Aş vrea să intru în el. Să nu mai simt. Să nu mai văd. Indiferenţa. Avariţia. Prostia. Răzbunarea. Cupiditatea. Îmi apropii mâinile de el. Apoi faţa. Mă dăruiesc lui Dumnezeu. Ţin ochii închişi şi văd roşu în faţa ochilor. Şi este fum. Mult fum. Asta este carnea mea, Iisuse. Nu pot să mai respir de fum. Deschid gura. Şi respir fumul pe gură. Şi repet în gând, ca să mă apăr de tot, de vorbele femeii care mă inundă de ură şi milă, de singurătatea nopţii şi de ger, de  babilonia lumii în care trăiesc şi de babilonia din mine, de gândurile mele care mă înşeală şi care mă pierd, de foc şi de fum, de toţi şi de toate: „Slăveşte, suflete al meu, pe Domnul !”. „Slăveşte, suflete al meu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos!”. Şi iar. Şi iar. Şi iar mă depărtez de foc cu faţa şi mâinile. Şi iar intru în el cu faţa şi mâinile. Şi iar. Şi simt o durere şi o disperare şi un gol fără fund în inimă. Şi buzele îmi rostesc: „Vânduţi pe doi Hristoşi ! Asta a fost ! Doamne, Dumnezeule, vânduţi pe doi Hristoşi !”. Şi ce simt !? Ce simt! Tremur. Tremur. Doi Hristoşi. Mă ridic în picioare. Şi tremur. “Eu asta nu pot să judec!” .

Mă târăsc către casă. Îmi curge în urmă golul şi hăul şi lacrima şi răul ca o dâră de sânge. Uşa este închisă.

Plec la serviciu în trening, la ora cinci dimineaţa. Prea devreme.

 

11 ianuarie 2000


 

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus