Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » CULTURĂ/RUGĂCIUNE

CULTURĂ/RUGĂCIUNE

CULTURĂ/RUGĂCIUNE

A murit un anonim. Câţiva oameni l-au închis într-o urnă de plastic.

Nu. Generalul Drojdie: <<…a murit cea mai mare personalitate, poate,  a culturii  Olteniei acestui secol…>>

În jurul mormântului, 30 de bătrâni. 10 liceeni. 2 camere de luat vederi.

Generalul Drojdie: <<…el, care a lăsat moştenire nepoţilor şi o poezie, Rugăciune… “Dă-mi, Doamne, ce vrei Tu ”. Nu ştiu la ce s-a gândit Domnul Zamfirescu când a  scris “ce vrei Tu”…>>

…dar paharul acesta pe care măicuţa de la Mănăstirea Jitianu îl duce la gură şi îl bea în faţa altarului ?

Dă-mi, Doamne, paharul plin.

Voia ta să o beau.

Eu sunt chin.

Tu eşti bunătate.

Facă-se bunătatea Ta.

În toate.

Nu. A murit un anonim.

Generalul Drojdie. Acum două luni: „Urmăreşte pe TVR1. La ora 24. Un interviu cu  Ioan C. Zamfirescu.”

O întâmplare. Am pierdut interviul.

O întâmplare. Urmăresc postul, la reluare.

„Şi mai ales, spunea,  profesorul trebuie să insufle elevilor idealismul…”

Aici, inima mea s-a încălzit. S-a încălzit.

Aici murea academismul.

Aici ardea recunoştinţa în inima mea.

Pentru acest bătrân de 94 de ani. Care semăna cu Eugen Ionescu. La cearcăne.

Care ardea în limba română.Şi mulţi întrebau: „- De ce l-au incinerat ?”

Nu. A murit Urmăreanu. Director la Trezoreria Naţională. El era un om care se pricepea la toate. Din sudoarea frunţii lui, a ridicat un bar la stradă. La înmormântarea lui au participat sute de oameni. Care l-au cunoscut, stimat şi apreciat. Care i-au cumpărat la moarte un sicriu scump, şi după moarte, de  Crăciun, un brad. Care au promis să aibă grijă de familia lui. Pentru că Urmăreanu a murit tânăr, la 47 de ani, timp în care a modificat de trei ori forma barului de la stradă. Şi era, şi a rămas, un om de treabă.

Nu. A murit un profesor de simţire română.

Părintele Drăguşin. „…şi mai ales, Domnul Ioan C. Zamfirescu a fost un om profund religios. Sfinţenie la datorie. Ioan înseamnă înaintemergătorul. Nu vă întristaţi. Nu a murit. Doarme. Până la a doua venire a lui Iisus…”

O nepoată s-a speriat când doamna Iancovici a deschis capacul urnei. „Nu este bine”.

Părintele Drăguşin zidea cu mistria o ctitorie de cuvânt.

Cădea pământ peste aducerea aminte.

Am stat lângă Turbatu. Lupescu. Şi Orbocea. În spate, Firoveanu. În faţă, generalul Drojdie şi Domnul Normalu’. În stânga, regele Solomon. Lângă un Gorun. Şi Nicolae Mozaic.

La Mânăstirea Jitianu, profesoara emerită de limba română, doamna Tudor. Nu mai purta uniforma albastră cu ciucuri roşii pe epoleţi. Era îmbrăcată în negru. „Mulţumesc, Stăpâne.”

Nu. Anonimii noştri profesori de uitare română.

Nu. Doamna Normalu’ îmi întinde coliva. „M-am gândit în ultima vreme la tine”.

Nu. Generalul Drojdie. Domnul Normalu’. Ambasadorul Fotografiilor Mişcate. Nu au, la 70 de ani, un automobil. Pentru deplasări în interesul Teatrului. La cimitir.

Nu. Oul are un bănuţ la Crucea de Piatră.

Nu. Profesorul care emana exigenţă, respect, sensibilitate, generozitate…

Nu. Am ajuns acasă. Înainte de a-mi scoate paltonul, am căutat în buzunare. În cel de sus, un bilet verde. În alb. La teatru.

Păstrez biletul pentru control. Preţul ?  O pâine.

11 de verde, Ană care o cântăreşti, în balanţa justiţiei române, spală-te pe orbii tăi ochi de ziua de mâine.

Nu. Ţiganca. Aveţi ceva să ne daţi ? Nu. Vlad. A treia ţeapă. „…De unde atâţia milogi…”

Nu. Îmi mai permit să merg la teatru.

Cât va fi costat incinerarea ? Ioan C. Zamfirescu a ars aproape gratuit.

De ce a murit Pir-Ion Vlad, domnule profesor ?

De simţit.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus