Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » CULTURĂ/SFÂNTUL MITICĂ LE GRAND

CULTURĂ/SFÂNTUL MITICĂ LE GRAND

CULTURĂ/SFÂNTUL MITICĂ LE GRAND

Datorez Prea Sfinţiei sale intrarea în abaţie. De aceea nu încetez nici astăzi să mă minunez ori de câte ori nu înţeleg, ca întotdeauna, minunile pe care Sfântul le întruchipează.

Iată câteva pilde: plecat peste hotare, îndeletnicire Lui foarte dragă, sfântul este invitat la o partidă de rugăciune de şeful de proiect întru dumnezeire al unui fabricant de Dumnezeu. Din exces de zel, el acceptă şi o partidă de badminton cu acel călugăr. Dar, nenorocire! Sfântul Mitică Le Grand se împiedică alergând să salveze din Gheenă o minge, cade, şi îşi frânge mâinile. Ambele.  Fabricantul de Dumnezeu a fost impresionat : întâi, de dimensiunea dramei celui care nu mai putea nici să programeze o rugăciune, măcar, necum să o mai şi scrie; secundo, de numărul de zerouri de pe nota de plată  care a urmat consultaţiei la mânăstire, nici-o mână, măcar, a Sfântului Mitică Le Grand nefiind asigurată. Desigur, acest fapt nu a oprit vizita de lucru a Sfântului în Răsărit. Mai mult, sfântul a putut – cu această ocazie – şi în anii care au urmat – să se dedice lucrului desăvârşit cu gura, ocupaţie care l-a şi consacrat. Din această pildă, eu nu am înţeles de ce Sfântul avea, numai în ţară,  un salariu de 10 ori mai mare, cel puţin, decât oricare alt călugăr cu mintea întreagă. Mai târziu, nu aveam să pricep şi multe alte fapte întru totul lăudate şi prea-binecuvântate.

La plecarea din Mănăstirea din Răsărit, unii călugări au bârfit: că Sfântul s-a întors în ţară cu câteva geamantane. Este cert că două cufere, cel puţin, au fost aduse mai târziu de un învăţăcel, pre numele lui Semenici, care toată ziulica bătea bulevardele din Mincion, după tămâie vandabilă în ţară, în timp ce noi, ceilalţi, eram concentraţi la rugăciune pe calculator, să-l simulăm pe Dumnezeu, care avea un mare handicap la noi în ţară: nu era suficient de lucios.

A doua pildă este şi mai înduioşătoare: noi, ceilalţi fraţi, fiind onoraţi de abaţia răsăriteană cu ceva mărgeluşe şi Hristoşi coloraţi, ba chiar, prin mila celui fără de păcat, cu câte un ac de cravată, iată că Sfântul Mitică Le Grand se pogoară îndată la fratele Lămâie, şi îi spune: „Pe ăsta dă-mi-l mie, pentru ginere-meu !” Deşi acul de cravată era suflat cu aur, şi era o amintire şi pentru un sărac de inginer, darmite pentru fratele Lămâie, acesta nu a primit de la Dumnezeu glas sa se opună fericindu-se doar că îl spală la popou cu mâna lui pe Sfântul Mitică, ori de câte ori acesta, cu mâinile în ghips, mergea pe jos pe calea pe care şi împăraţii merg – dacă ar fi să ne luăm după fabricantul răsăritean de Dumnezeu – în autoturism.

Dar cine poate să înşiruie, doar, toate faptele de laudă ale acestui chip care, iată, într-o bună zi trimise la mine în chilie pe mucenica Lumină, să îmi spună să dau jos de pe zid calendarul ortodox, fiind acest obicei al meu, de a mă afişa la serviciul de rugăciune cu el, un deşănţat mod de a fi credincios? Căci Sfântul Mitică este un stareţ plin de tact. Şi idei. Ai spune că nu aparţine nimănui: poate doar talantului. „Şi eu sunt credincios”, atât a spus de câteva ori Sfântul, gelos, căci gelos este şi Dumnezeu. Dar de ce deranjează calendarul capul care se roagă şi lucrează în Abaţia pe care sfântul o patronează, oare? Pentru că – citez din înţeleciunea sa – „asta se poate interpreta”. Taina a rămas adâncă. Totuşi, vom sublinia câte ceva, încă: întrebat, la revenirea din Averica, continentul credinţei absolute, unde este patria, Sfântul a spus răspicat: „Patria este acolo unde te simţi bine”. Deşi nici acest citat nu l-am pătruns bine, laud înţelepciunea sfântului, care rar a spus ceva mai calic, chiar şi pentru un sfânt, chiar şi pentru limba în care a fost plătit, de pe când bunicii lui mâncau mujdei cu mămăligă.

Lăudat fie numele Sfântului între sfinţii lui! Căci sfinţi ca aceştia, slavă Domnului, sunt ai Lui, nu ai nimănui!

Nu era chip să nu fii ajutat de sfânt când îţi era lumea mai amară: deşi – vă imaginaţi – sfântul Mitică avea cel mai mare venit din abaţie, tot el venea, iubitor, în anumite zile, să te întrebe de nu ai aplecare să îl împrumuţi cu o sumă între 10 şi 20 de pâini, măcar, până la leafă, că nu îi ajunge salariul! Deşi – taină mare – sfântul nu putea fi zărit în vreo biserică, măcar! Necum în parohia natală! Aici, multă vreme am crezut că Sfântul se dedica binelui obştesc cu o râvnă care îi depăşea chiar şi salariul regesc! Ei bine, cred că aşa şi era: numai astfel se explică de ce fiul sfântului a fost şi el angajat, cu soţie şi purcel, şi, încet, încet, promovat. Veşnic premiat, fiul sfântului. Veşnic plecat, ba la răsărit, ba la apus, fiul sfântului. Veşnic pus în organigramă, la loc fără păcat, ieromonah, diacon, arhimandrit, episcop sfântul ar fi dat, Ucigă-l Sfântul nu a dat, fiul sfântului. Până la urmă, harnic cu strânsul, nemaivând unde să îl propună, ca să mai ia talantul de pe o lume pe care numai sfântul munceşte mult, şi bine, şi este plătit ca vai de humă, fiul sfântului a fost călăuzit de înţelepciunea  tătână până în Averica. Acolo, cred că harul şi bunătatea lor vor străluci eternel, ca libertatea pe o statuă.

Într-o bună zi, sfântul se întoarse răvăşit din …cureşti. Este bine să mănânci din când în când, din dragoste, nişte litere măcar,  din numele localităţilor care ţin legile dumnezeieşti. El povesti fraţilor despre vilele cu peluze verzi şi bărcuţe de pe malul unui lac din poveşti. Acolo, numai episcopi. Numai mitropoliţi. Numai feţe bisericeşti. Ascultându-l, mi se făcea milă, şi înţelegeam zbuciumul acestui mare suflet, care năzuia şi el, ca tot sfântul, pentru cei mulţi, spre o mitră pe care nu o putea atinge. Dar de înţeles ce voia să spună sfântul, nu am înţeles. Să fie vorba despre cât de mari pot fi minunile Dumnezeieşti pentru cei care au dat atâta învăţătură şi pildă de înţelepciune copilaşilor neamului, încât un milion dintre ei au trecut numai în balanţa ultimilor 12 ani, direct în împărăţia lui Dumnezeu ? Tot ce se poate. Cuvintele sfântului sunt grele. Îţi trebuie o viaţă întreagă, uneori,  să alegi un sens din ele.

Un cuvânt al Lui care ne este drag, nouă, tuturor, este îndelung cugetat şi lămuritor: „pâşti !”. Vine lumea la rugăciune, şi tu trebuie să faci, cu termen ziua de  ieri, dat de Sfântul, printr-o minune, o rugăciune, te plângi că e greu, vine sfântul şi spune: „pâşti !”.  Îţi vine să intri în pământ de ruşine, că poţi, şi nu vrei.

Mărturisesc că arareori am primit de la sfânt o notă de serviciu pentru o  rugăciune. Ceilalţi fraţi, primeau. Unii, o mai şi înţelegeau. Dar nu prea mulţi dobândiseră, după îndelungi nevoinţi, acest har.

Prin istovitoarele rugăciuni ale fraţilor barbari de la răsărit, iată că într-o bună zi dumnezeu a fost cablat. Introdus într-un calculator de ultimă generaţie, el urma să gestioneze fericirea pe pământ. Patronul lui Dumnezeu avea nevoie de un Sfânt. Exista ! Sfântul Mitică Le Grand ! Sfântul Mitică Le Grand a fost chemat să semneze pentru primirea minunii. Aici, conştiinţa lui de sfânt a ezitat, şi a întrebat: „care este responsabilitatea mea?” „nici una”, a sosit răspunsul. „Aşa, da”, a încheiat sfântul. Şi a semnat.

În altă zi binecuvântată, sfântul a vizionat un spectacol de teatru. Sfântul putea fi orice: atlet, aviator, critic dramatic. Am furat şi eu, ca orice ucenic, cele câteva cuvinte lămuritoare cu care sfântul ne-a impărtăşit ideea de bază a „Danaidelor”, în regia lui Silviu Purcărete: „erau acolo unii cu p… mari!”.

Cum şade bine unui stareţ, s-a retras la ordin din stăreţie. Motivul nu se ştie. De atunci, nu mai are bunul obicei să îşi mângâie fraţii cu cuvintele: „ori faceţi totul pentru împărăţia lui Dumnezeu, ori sunt mii care aşteaptă la poartă!”
Eram potopit în prezenţa Sfântului Mitică Le Grand de o sfântă evlavie. Evlavia era atât de mare, vorba lui atât de încurcată şi lacomă, atât de aleasă beţia de idei, fapta lui atât de plină de credinţă într-un Dumnezeu pompier capabil să stingă orice ordine, printr-o dibace încurcătură de butoiaşe şi cuvinte, încât nu mai înţelegeam nimic din tot ce mă rugam. Intram atunci în biserică şi plăteam o pomenire acestui erou al credinţei, şi atlet atotputernic al neputinţei.
Numai aşa evlavia se retrăgea, şi făcea loc suferinţei.
Nu este mai puţin adevărat că locul unui Sfânt se află între Sfinţi. Chiar dacă închişi în chilii, bisericuţe, Sfinţii stăreţiei Sfântului Mitică Le Grand erau împărţiţi în cete. Fiecare ceată avea un Sfânt care lătra, unul care lucra, unul care slujea, altul care punea de cafea, altul care aduna dările la nunţi, înmormântări şi boteze. Alteori, fiecare ceată le avea pe toate. Această devălmăşie în guralivitate  se numea sfânt şi simplu: colegialitate. Ea se repeta in mitropolia Viselor, bucată cu bucată, cea mai bună dovadă a spiritului ei contemplativ fiind aceea că – practic – ea nu a adăugat nimic modelului de rugăciune Citoyen, preluat de la venetici, în comunism. Aceast tip de  societate explică mai bine apariţia unui Sfânt între cei Sfinţi, şi superioritatea pe care aceşti Sfinţi o aveau (prin dar)  faţă de Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

Este greu să judeci un sfânt. Să trăieşti în preajma lui.
Cred că sfinţilor din ziua de azi, expuşi persecuţiilor civilizaţiei, li se poate părea uşoară calea nevoinţei pe care au plecat. Ei dau sufletului lor munci suplimentare,  şi  împovăraţi de cunoaştere privesc în jur, zăresc ucenicii care adastă ( sau doar li se pare ) să umple cu glorie desăvârşirea lor pecuniară, şi le spun: să facem TOTUL pentru Dumnezeu şi pentru ţară !

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus