Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre barfe, invidie si rautate

Despre barfe, invidie si rautate

 

 Faptul că românilor le place mai degrabă să stea la taclale decât să îşi vadă de treabă este arhicunoscut. Şi nu ar fi chiar aşa de rău, dacă avem în vedere componenta socială pe care această acţiune o implică. Mai aflăm părerea unuia – altuia, ne mai interesăm sau, mai exact, ne facem că ne interesăm, de unul sau de altul, în fine, într-un cuvânt (la modă azi), socializăm. Asta ar fi partea bună. Singura parte bună.

Problema neplăcută este că discuţia ia, cel târziu la cel de-al cincilea schimb de replici, caracterul unei bârfe. Ea nu poate fi păstrată pe o linie neutră, în care neimplicarea emoţională (probabil de sorginte latină) a participanţilor să primeze. Nu. Românul nu este sănătos până nu se apucă să bârfească şi, curios, o face pe de-o parte cu o teribilă nonşalanţă, pe de alta, pentru el nu contează prea mult persoana luată la bani mărunţi, important este să fie una. Astfel, dacă analizăm cu atenţie situaţiile, constatăm că, de la cei mai buni prieteni la cei mai aprigi duşmani, toţi sunt luaţi la fel în colimator, ceea ce, la urma urmei, nu ar fi o trăsătură neapărat negativă, dacă s-ar ajunge la concluzia că nu persoana contează, ci discuţia în sine. Bârfa este mai importantă decât obiectul ei. A-l vorbi pe altul pe la spate, a aduce veşti, în special negative, despre cineva este cu mult mai interesant decât persoana despre care se vorbeşte. Cu alte cuvinte, celui care îşi expune părerea despre unul sau altul îi este mai important să se pună pe sine în valoare, într-o lumină bună, decât să îl discrediteze pe un altul. Căci, cu cât străluceşti mai mult într-o asemenea discuţie (de cafenea, de stradă, de tramvai etc.), cu atât vei fi considerat de către toţi ceilalţi o persoană importantă, cu greutate, cu însemnătate. Ba, dacă cumva ajungi să faci doi amici să nu îşi mai vorbească, eşti încoronat de micul tău cerc de cunoscuţi drept rege absolut. Brusc ţi se va cere sfatul, vei fi propulsat în faţă fără să mişti un deget, ţi se va lua apărarea când e, dar şi când nu e cazul, pe scurt, te transformi într-o persoană respectată, de temut şi temută. Competenţa profesională se transformă într-un moft, uşile ţi se vor deschide pe cu totul alte criterii.

 Însă abia acum cercul vicios începe să se rotească. Odată ajuns atât de departe, trebuie să îţi menţii statutul câştigat, poate prea uşor. Nu trebuie să dezminţi aşteptările celor din jur, trebuie să fii mereu informat, mereu pus la punct cu ultimele ştiri. Şi, dacă nu le ai, atunci, nicio problemă, inventează-le. Prea puţini sunt cei ce le mai verifică! Astfel că ajungi la cea mai evoluată şi, totodată, la cea mai rafinată etapă a bârfei, anume la poveştile imaginare, dar care să se potrivească aidoma unor mănuşi persoanelor despre care tocmai vorbeşti. Şi, brusc, subiectul începe să aibă o valoare.

Pentru cei care au devenit maeştri ai bârfei, pentru cei care s-au ridicat prin şi datorită ei, doar persoanele despre care aduc cele mai calde şi bizare ştiri mai au vreo însemnătate. Şi, dacă îi vezi cumva bântuind palizi pe străzi ori pe întunecate coridoare, atunci ştii că sunt în căutare de subiecte, ştii că îi roade ceva, că trec prin chinuri creatoare. Dar totul nu se opreşte aici. Căci încep să aibă duşmani. Şi nu dintre aceia nevinovaţi, pe seama cărora ei iscă, ţes şi urzesc cele mai aberante poveşti, nu dintre aceia care poate că nici nu vor afla vreodată de unde le vine căderea, de la cine a pornit răul ce le macină viaţa, ci de la alţi regi ai bârfei, care se simt daţi la o parte. Fiindcă sus, aerul e rarefiat, ca în orice alt domeniu de altfel, şi doar cei mai puternici se pot menţine. Iar ei, conştienţi de asta, ştiu că trebuie să lupte, ştiu că nu au voie să cadă, căci li se pierde credibilitatea, singurul lucru care contează. Iar o persoană fără credibilitate poate produce cele mai bune argumente, poate furniza cele mai noi şi sigure informaţii, dar  nimeni nu va pune preţ pe spusele ei şi, mult mai rău, pe ea. Singura lor şansă este să rămână acolo unde sunt, să tragă mai departe scurtele sau lungile, după caz, sfori, căci şi-au neglijat profesia. Tot ce au reuşit să clădească, întreaga lor fiinţă, cu cele două vieţi paralele, cea profesională şi cea privată, se bazează pe un noian de vorbe, care însă se pot desfiripa la fel de repede cum s-au şi născut.

            O altă trăsătură fundamentală a românului, adiacentă bârfei, este invidia. Oricine este invidiat pentru orice. Invidia este o stare înnăscută, care se hrăneşte din bârfă, care creşte din aceasta, dar care poate evolua şi de sine stătător, în fiecare individ în parte. Sigur, ca şi pentru bârfă, şi în cazul invidiei este nevoie de timp. De foarte mult timp. Trebuie să ştii exact ce e cu cutare sau cu cutare, trebuie să ai nişte informaţii, care nu îţi vin în nici un caz dacă stai liniştit la biroul tău şi îţi vezi de treabă. De asemenea, invidia nu trebuie doar să se nască şi să se hrănească din bârfă, ea poate crea, la rându-i, noi bârfe.

Invidia este de mai multe tipuri. În primul rând, avem de-a face cu una bolnăvicioasă, o stare cu adevărat şi fără dubii înnăscută, care poate duce la grave boli psihice ulterioare. Invidia paroxistică a acelor oameni, al căror suflet este umplut până la debordare de frustrări cunoscute şi altele, în acelaşi timp, bine ascunse este cea care se manifestă maladiv. Totuşi, nu trebuie uitat că, în acest caz, se produce cel mai mare rău. Se acţionează fără niciun fel de motivaţie, persoanele invidiate nu sunt alese pe anumite criterii, ci aleatoriu, în principiu, toţi cei care se înscriu în anumite tipare au şansa de a deveni pe parcursul timpului ţinte posibile. Există asemănări comportamentale cu cele ale unui criminal în serie, ca să te poţi feri de el trebuie să înţelegi atât motivul declanşării invidiei, cât şi să analizezi ce au în comun persoanele osândite.

Un alt tip de invidie este cel conjunctural. Sunt oameni care, în general, se ţin departe de bârfe şi de tot ceea ce implică ele. Nu îi interesează prea mult, îşi văd de treaba lor, merg la serviciu, apoi acasă, totul se produce într-un chip deja erodat de rutină. Şi în acest caz, tocmai prea multa rutină a indiferenţei poate deveni, subit, fără ca altcineva să o înţeleagă, adevăratul motiv al unei mici invidii. În general, în acest caz, invidiile, chiar dacă variază în intensitate, sunt de scurtă durată, ele încetând atunci când rutina pune din nou stăpânire pe persoana în cauză.

În fine, mai există şi invidia jucată, sau falsa invidie. Există persoane care nu au nici în clin nici în mânecă cu alţii, pe care nu le interesează absolut deloc alte persoane, dar care se află, la un anumit moment, într-un cerc în care trebuie să joace un anumit rol, adică să îndeplinească anumite aşteptări. Atunci aruncă, cu deosebită nonşalanţă, câteva cuvinte în rândurile ascultătorilor, care, odată convinşi de buna credinţă a tuturor celor prezenţi, încep să ţină diverse expozeuri, pline de invidie şi asezonate cu bârfe. Deşi această categorie pare să fie cea mai inocentă, în fapt, ea este cea mai periculoasă. Căci nişte indivizi fără niciun fel de convingere ajung la anumite informaţii, pe care le vor reda mai departe fără să se sfiiască deloc. Lor nu le va păsa cui vor reproduce, cu sau fără propria sare şi propriul piper, cele auzite, căci sunt într-atât de detaşaţi de problemă, încât nu doar că nu au de ce să se ascundă, dar mai privesc totul dintr-o perspectivă comică. Un comic care, însă, pentru alţii, se poate transforma în adevărate tragedii.

Oricum ar fi, aidoma bârfei, invidia poate că este, la urma urmei, un act social. Şi o altă tristă paralelă arată că amândouă îl pot pune pe cel care se foloseşte sau este cuprins, depinde de la caz la caz, de ele într-o lumină favorabilă în ochii celorlalţi. Desigur, invidia produce mult mai mult rău, atât persoanei care este cuprinsă de ea, cât şi celor care sunt invidiaţi. Ograda vecinului a fost, de când lumea, mai interesantă pentru român decât propria ogradă şi tot ceea ce se află acolo este un motiv de ranchiună. A observa ce are altul este activitatea de bază, a dori fără muncă ce are altul este primul pas întru invidie. Cu toţii ştiu mai bine ce posedă sau ce au făcut persoane din anturajul lor sau chiar necunoscute, încât toţi încep să se întrebe de unde până unde şi să facă anchete peste anchete, asupra diverselor ogrăzi (fie ele materiale sau spirituale). În orice caz, nu este deloc de mirare cum de turnătorii au fost, sunt şi vor fi în ţara noastră la atât de mare căutare. Pe nimeni nu trebuie să mire că va fi învinuit, într-un anumit moment al vieţii, pe drept sau pe nedrept, de diverse lucruri. Sunt oameni care vor să toarne şi oameni care vor să audă, asta e tot. Ba nu: amândouă categoriile vor să facă rău.

A face rău celuilalt, din pură plăcere sau din necesitate, a fost, dintotdeauna, o atitudine în care s-a excelat la noi. Răutatea este apogeul bârfei şi al invidiei.

 

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus