Te afli aici: Acasa » Cultura » Eseuri pe teme date » Despre gândire (meditație): Gândul nu se coboară acolo unde se aude prea multă vorbă. Nicolae Iorga

Despre gândire (meditație): Gândul nu se coboară acolo unde se aude prea multă vorbă. Nicolae Iorga

Ar trebui să-mi fie milă de un (fost) să-i spunem amic pentru că, nu-i așa?, gândul lui a rămas suspendat. Însă, dacă și-a făcut-o cu mâna (banii lui), mai trebuie să regret că nu și-a împlinit ambiția spirituală?

Își dorea foarte mult un loc de regăsire, de liniște, de reculegere, unde, spunea el, să poată scrie o carte. El este preot ortodox în Germania și-l cunosc de mult timp. În 2007, am mai aflat câte ceva unul despre celălalt, datorită internetului. Nu știam unde ajunsese și ce mai făcea. Mesajul în reply, pe care mi l-a trimis, a fost emoționant.

Am căutat, împreună, loc sfânt pentru el. Mașina mea, un Matiz (atunci) albastru, a umblat pe unde, în alte condiții, n-ar fi avut ocazia. Am angajat, în „sfânta” căutare, și pe tatăl altei foste amice: omul se oferise să-i doneze un teren la Runcu, fără nicio pretenție materială. Preotul își făcea planul: Aduc, pe o mașină de transport, o casă de lemn (la patruzeci de milioane vechi atunci) din Germania, o voi fixa aici și mai mult nu-mi trebuie. Însă i-a trebuit. Până la urmă, printr-un fost coleg (de bază) al meu de facultate, a cumpărat teren în Tismana: pământul găsit! Și părintele continua să-și facă vocal planul: într-un colț al terenului, în marginea unei pădurice, fixa aceeași modestă casă de lemn, tot pe mașină adusă din Germani, cum pronunța el. Întâlnim trufie la preoți? Nu, îmi spuneam mie și oricui, Arian are vocație nemaiîntâlnită de preot. Considerând că Matizul meu și-a făcut datoria și, odată cu propriu-mi automobil, și eu, normal, amicul m-a uitat. De câte ori pe messenger îl mai întrebam ce face, mereu era ocupat și lucra la o teză de doctorat, cu temă schimbată și preschimbată. Aflând aceeași replică, am renunțat să-l mai interpelez. Îi era teamă că mă invită pe la Tismana? Să văd cum din mult invocata locuință de lemn a răsărit o pensiune?

Arian s-a schimbat în raport direct cu metamorfoza căsuței de lemn. Câtă vorbă încape într-un asemenea spațiu? Pe gânduri, am căzut eu.

 

Comentarii (10)

  • Raluca Vişan

    Aceste rânduri mi-au deschis instantaneu jurnalul amintirilor, la o pagină albă pe care, parcă, aş vrea s-o scriu. Între colegii mei din facultate, am avut o amică, prima persoană pe care am întâlnit-o, pe scările Universităţii Bucureşti, când abia rămâsesem singură, la 18 ani. Am împărţit împreună o cameră de cămin (4 ani) şi aceeaşi pâine, dar azi sunt aproape 13 ani de la absolvire.Eu am ajuns profesor, ea cercetător. Când o mai abordez pe messenger aud aceeasi replică, ,,lucrez la teză”. Nu cred că e vanitate, dar, pur şi simplu, timpul a tocit, încetul cu încetul, firul legăturii dintre noi. Până şi în amintire trecutul se profilează fumuriu! Reflectez:,, despre ce am mai putea vorbi dacă nu de preocupările actuale (eu călător printre stele, ea scrutător prin ştiinţă)?”

  • Raluca Vişan

    Cât despre modesta căsuţă de lemn, dedicată propăşirii spirituale, cum ar fi putut concura aceasta cu vilele din ce in ce mai înfloritoare, ce răsar, parcă din aceleaşi seminţe mucezite, într-o zonă turistică în plină dezvoltare? Să fie, oare, factorul divin responsabil de măreţia spaţiului?

  • Magda Gofiță

    @Raluca.1: În opinia mea, fără glumă, când cineva deschide messengerul, vrea să fie deranjat, nu scrie în niciun caz la o lucrare așa laborioasă (cum ar fi o teză de doctorat). Ai dreptate, timpul este cel ce a șters urmele prieteniei din vremea studenției.

  • alina

    Eu nu cred ca numai timpul “sterge urmele prieteniei”, consider ca e vorba, mai mult, despre o oarecare vanitate, alimentata de preocuparea de sine, mult mai mult decat de cea de ceilalti, care, din pacate, caracterizeaza majoritatea semenilor secolului XXI.

  • Ionescu

    Sau cand nu mai au nevoie de tine, li se pare ca-i incurci, ca-i obosestim saracutii de ei.

  • Kristian Carla

    Așa e viața, mereu în schimbare. Vine o vreme când pui familia, slujba, preocupările personale în prim plan.Și intervine ,,distanța” care, pe măsură ce crește, constituie o piedică destul de greu de pătruns.După cum văd eu, calea spre Arian (atât la propriu, cât și la figurat) este imposibilă.

  • Sorina

    Și, în plus, ,,gândul nu se coboară acolo unde se aude prea multă vorbă”.
    Poate că dorința inițială a omului a fost modestă, de limitare la meditație în căsuța de lemn, dar ulterior ,,gândul lui a rămas suspendat” și ,,din mult invocata locuință de lemn a răsărit o pensiune” datorită ,,mișcării” (circulația turistică din zonă perturbatoare, aripile ce au contribuit la zborul gândului aflat la început de drum, creșterea veniturilor și a trufiei ș.a).Și normal, azi, cum să mai explice omul atâta prosperitate!!!!
    Ai dreptate, poate că, ar trebui să ne fie milă ,,că nu și-a împlinit ambiția spirituală”.

  • Sorina

    ,,Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
    Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
    – Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
    El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
    – Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
    Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.” (un fragment din ,,Patericul atonit”)

  • Riviana

    ,,Ce îmbătrânește repede?Recunoștința” (Aristotel)

  • Florentina Iordache

    @Sorina
    Care e morala fragmentului?

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus