Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » Omul cu teatrul – “Omul cu mârţoaga” – Teatrul Naţional Craiova

Omul cu teatrul – “Omul cu mârţoaga” – Teatrul Naţional Craiova

 

Este de notorietate prietenia dintre G. Ciprian, autorul consacrat al piesei „Omul cu mârţoaga”, şi Urmuz, modestul grefier al Curţii de Casaţie din Bucureşti, cel care avea să intre cu ale sale puţine la număr şi îndelung chinuite pe ciornă pagini bizare, în posteritate, ca un părinte necontestat al literaturii absurdului.

Iată-mă, aşadar, peste timp, asemenea lui Tudor Arghezi – cel care i-a oferit lui  Urmuz botezul literar, şi numele bizar -  în sala Naţionalului craiovean, dar în locul unui  critic şi spectator de geniu, eu nu am rămas, peste ani, decât nepotul unui ex-director, actor şi om genial, iar în locul fatidicelor şoapte la adresa paternităţii piesei („Nu e de Ciprian !”)  şi a fantomei lui Urmuz, care l-au urmărit pe maestrul Arghezi la premiera spectacolului, aveam la mine un buchet de flori pentru fantoma încă vie a unui  actor distribuit, poate pentru prima şi ultima oară,  într-un rol secundar, cel al inspectorului general:  Vasile Cosma.

 Ca de obicei, Chirică, omul cu teatrul, mi-a oferit cu delicateţe, din relicvariul lui sufletesc, decorat cu o calofilă caligrafie,  o invitaţie, rugându-mă să mă grăbesc a vedea spectacolul, atâta timp cât domnul Cosma nu se va retrage,  încercând puţin să moară, fără repetiţii, fără scenă, fără spectatori, prin amabilitatea unui cancer.

1. Un interior de epocă, o cameră de zi, în faţă, în spate, un culoar de trecere, despărţite de un  macat greoi. Două candelabre stinse. Alexandru (Valeriu Dogaru ), moştenitorul bogat,  şi Varlam (Valer Dellakeza ), doi vechi prieteni, se revăd, şi flecaresc vioi, în spiritul vremii: femei, călătorii, afaceri, curse de cai. Este o lume dispărută, în care arta conversaţiei ţinea departe de sufletul omenesc atâtea orgii mass-media. În scenă, intră Ana (Gabriela Baciu )  însoţită de cei doi copii şcolari, proprietate personală. Amant irezistibil, la  a doua tinereţe,  fiara de Alexandru face curte Anei care răspunde vădit emoţionată  avansurilor. Totul pare un joc de societate, pare că Ana nici nu este căsătorită, pare ca nou intratul ca un fluture Chirică, arhivarul – care exuberant, le spune că a găsit panaceul pentru a scăpa de grija zilei de mâine – este un june prim, îndrăgostit de prieteni şi de viaţă.

2. 75 de ani de activitate teatrală a maestrului Beligan. Între colegii de generaţie care se confesează aşa cum numai ei ştiu publicului tânăr şi rar din sală -  Chirică, Valeriu Dogaru, Ştefan Iordache, Călin Florian, Patrel Berceanu, maestrul BeliganCălin Florian, fost director al Naţionalului craiovean, citeşte pe scenă o scrisoare. O scrisoare pe care tânărul Chirică o adresează oamenilor din teatru: nimeni nu este omis. Începând cu directorul, şi încheind cu femeia de servici. Chirică le mulţumeşte tuturor: pentru visul său care a început să devină realitate. Care nu ar fi existat fără oameni. A visat teatrul. Din Bucureşti, Chirică le împărtăşeşte tuturor bucuria lui de a fi devenit actor.

3. Îi vezi ? – îmi spune regizorul Dan Alexandrescu. Pe cine să văd? Pe Petre Gheorgiu-Dolj. Pe Vasile Cosma. Pe Ilie Gheorghe. Da. Îi văd. Sunt cei mai mari actori ai Naţionalului.  Fiecare crede că este cel mai bun. Cel mai mare. Pentru asta vei lupta şi tu. Eu? Da. Eu, nu. Cum, nu? Dacă un regizor îţi va cere să duci tava pe scenă, ce vei face? Ce să fac, o duc cu cea mai mare bucurie. Cu datele tale? Cu vocea ta? Cu statura ta? Asta nu e bine. Trebuie să lupţi! Să lupt? Cum să lupt? Să lupt cu însuşi regizorul? Asta nu se poate. Eu aş fi foarte fericit să duc tava pe scenă măcar, într-un spectacol.

1. Ana este urmărită de spectrul chiriei locuinţei,  al cheltuielor pentru copii, al vieţii de lux şi călătoriilor pe care le visează. Chirică – soţul – are un salariu modest. În arhiva lui sufletească, el nu visează, proiectează cu ochii deschişi. Regizorul Nicolae Scarlat plasează fiecare moment de poezie al spectacolului în avanscenă, lumina scade, doar chipurile actorilor care visează sunt ajutate de un spot de lumină să emane ceea ce visătorii revarsă, şi oamenii iau fericiţi, ca o păgână împărtăşanie: lumina şi pacea sufletelor lor de prea fericiţi pe lumea aceasta, pentru pacea şi lumina din vis.

2. Repetiţii cu Vlad Mugur la Naţionalul craiovean. Vlad Mugur este un coleric. Se enervează. Repede, actorii. Este grăbit. Nu mai are timp. Scena nu iese. În preajma lui apare, cu părul alb, Chirică. Chirică nu face nimic. Asistă. Tace. Brusc, Vlad Mugur iese din vertij. Se linişteşte. Lucrurile încep să meargă. Simte ceva emanând dinspre Chirică. Îl ia de braţ şi îl strânge cu putere. Îi spune: Auzi, dumneata ai ceva care îmi face bine…mă linişteşti. Rămâi, te rog, aici, până la capăt…

 1. Chirică a cumpărat cu o avere o mârţoagă. El este omul cu visul: omul cu mârţoaga. Din condiţia de modest funcţionar, el speră să îşi achite datoriile la plata chiriei locuinţei, la şcoala copiilor, să îi ofer Anei luxul şi viaţa fără grija la care aspiră, călătoriile, să sature flămânzii străzii, pariind pe Faraon al V-lea, gloaba lamentabilă a curselor de cai. Acesta este visul lui, în care crede cu toată fiinţa… Crede în ochii blânzi şi rugători ai unui cal. Şi într-adevar, pe lumea banilor, a proprietarilor care majorează furibund chiria, şi o cer înainte pe un an, a bogaţilor care cumpără dragostea femeilor, a pariurilor pe oameni, pe sclavi, ca pe cai, Chirică ştie în ochii cui sclipeşte, necotată la bursă, dragostea…

Chirică aşteaptă ca Ana să vadă dincolo de averile acumulate în şampanie şi rochii. Ana iese din cameră, privindu-l cu repulsie, ca pe unul care îi contabilizează dorinţa de a străluci în societate.

2. În biroul lui, rătăcit într-o mare de invitaţii, cronici, pliante, fotografii, volume,  venite din toată lumea, Chirică tace. Visează ceva. Intră actorul D. cu actorul C… Ei, domnul director… se înclină primul persiflativ, aaa… domnul Director, ce onoare, continuă C., dar, ce faceţi, îşi ţuguie primul buzele, da, da, ce faceţi, Chirică tace, se strânge ca un melc în cochilia sa, şi cu politica ?, reia al doilea, ştim noi, domnule director, preia primul, da, da, dumneata eşti de-al lui, tună al doilea, care a sărăcit poporul, primul, veţi vedea de-alde dumneata, împreună cu…ameninţă şi ies amândoi, trântind uşa…Chirică oftează. I-a mai ieşit un fir alb. Peste o secundă, uită. Oftează. Ai răbdare, îşi spune, poate. Aveţi răbdare. Hai să uităm toate astea. Nu sunt importante. Şi visează iar. Citind aceste rânduri, actorul C. a smuls articolul de la avizierul teatrului. „Mai documentaţi-vă când scrieţi!”, mi-a strigat. Chirică mi-a spus că actorii D. şi C. sunt doi dintre oamenii apropiaţi, dintre prietenii care l-au sprijinit, şi ajutat foarte mult.  Colonelul Trapel este cel care mi-a povestit episodul de mai sus. Errare humanum est, perseverare diabolicum…

1. Ana s-a săturat. Nu tu rochii. Nu tu chirie. Nu tu taxe scolare. Nu tu călătorie. O gloabă. Ce a ajuns ea? „Madam mârţoaga”. Chirică este un neadaptat.Nu înţelege ce este viaţa. Ce este viaţa? A confisca tot ce apuci, în interes personal, de la alţii, defineşte Alexandru. Alexandru avansează pe culoarul spre trupul femeii. Ana cedează. În fond, cine este Chirică? O întâmplare nefericită. Cine este Alexandru? Un curtezan frumos, experimentat şi bogat.

2. Chirică ăsta este un un prost, măi, spune Lucian Albanezu. Este prost de bun. Se pişă toată lumea în capul lui… Şi el îi ajută pe toţi…

            1. Nici societatea nu îl iartă pe Chirică. Agenţii de pariuri îl umilesc în propria casă. Ziarele îl  batjocoresc. Soţia îl înşeală în propriul iatac. Prietenul îi spune că de astăzi Ana este femeia lui. Soţia lui îi spune  că nici măcar copiii lor nu sunt ai lor, ci sunt „copiii întâmplării”. Proprietarul solicită imperios plecarea din casă. Mârţoaga lui Chirică îi afectează bunul renume, nu şi vespasiana chirie a unei vestite curtezane, luată în spaţiu.  Chirică se clatină. Dar dragostea lui pare infinită. Rămâne soţ cu numele. Ana pleacă cu Alexandru în lumea largă. Visul lui de a pleca împreună, după succesul la curse al mârţoagei, minunea tânjită şi sperată, este pentru altul. Este o scenă kafkiană. Omul care caută uşa în castel este întrebat de paznic de unde ştie dacă nu cumva uşa la care a bătut o viaţă întreagă  nu este a altuia?

2. Uzina Viselor. Mediu de producţie postrevolutionar. Cine este, măi, Chirică asta ? Ca director, e, mai face şi el câte ceva. Ca actor, nu are talent, nu face nici o ispravă, spune inginerul PS.

Teatrul Naţional? Ăştia, dacă nu laudă şi ei pe câte cineva, sunt muritori de foame. Nişte lăutari. Auzi, teatru, spune analistul BG. Actori…Trăiesc şi ei din pomana cuiva.

Au avut după „Phaedra” două cronici negative în Anglia, spune soţia lui Chirică. Două din 10. A suferit două zile ca un câine.

Chirică? spune tot ea. Ca director, are 700 de pâini pe lună salariu. Vine acasă cu o treime din bani. Restul, îl dă pentru teatru.

A, spune secretarul literar PB. Păi, sigur. Face el ce face, şi cade tot în picioare. Când a luat premiul… şi 2000 de pâini pe lângă, o treime din ele le-a dat Ozanei Oancea. Păi, sigur… este diabolic… tot el a căzut bine…

Actorul Cicort. Ştii ce m-a pus dobitocul ăsta de director, Chirică,  să fac? Să joc pe vânt, în Scoţia. Auzi? Era un vânt care dărâma decorul.Un idiot. Îl scuip în ochi… Este nepotul lui..Şi ce-i cu asta? I-am spus şi lui că e idiot…Atât.

 1. Singur cu Chirică în plin dezastru, Varlam concluzionează: „şi ticălosul ăsta care le ticluieşte pe toate de-acolo de sus, de la el…” Aşa fac şi eu. Pentru că mă lovesc oamenii, îl condamn pe Dumnezeu.

1. Un grajd. Chirică singur cu Varlaam, şi Fira, servitoarea.  Presa nechează prohodul bietului cal. „Nemernicii”, icnesc din rărunchi prietenii. Omul cu idei, interperat colosal de Valentin Mihali, vrea ceva de la cal: pielea. Ca un semn ca în orice nazism, inclusiv economico-financiar, dinţii, părul, organele unui om, sau pielea unui cal – şi după moarte -  au valoare de piaţă. Fac bani. Vasile Cosma – inspectorul general – stârneşte hohote de râs. Este birocraţia de stat care iartă reîncadrând arhivarul pe salariul mizeriei numai dacă îşi vinde visul: calul. Chirică refuză. . Am inima cât un vârf de ac. Cosma este cadaveric sub machiaj Seamănă perfect cu Silviu Stănculescu care, în sala Naţionalului craiovean, zâmbea atât de ironic la adresa cancerului colateral care îl măcina. Directorul şcolii dă afară copiii lui Chirică: motivul? fiii mârţoagei strică reputaţia firmei. Vasile Cosma pare o centrală nucleară în care – galbenă – a explodat o bombă sărăcită de uraniu.

        2. Chirică nu are bani pentru masa  oaspeţilor Teatrului Naţional, a colaboratorilor şi regizorilor. Este alungat de la un restaurant la altul. Se umileşte. Promite. Nici el nu ştie de unde va plăti. Bugetul de stat este din ce în ce mai sărac. Sub visele lui, preţul biletelor nu a crescut. Nici un om nu a fost dat afară. Teatrul a rămas o haină pentru visele oricărui medic sau artist sărac. Radu, băiatul lui Chirică, ia examenul pentru specialitatea chirurgie. Visul lui este să ajungă chirurg… Examenul este anulat: se spune că subiectele au fost, ca orice conştiinţă, de altfel,  vândute în valută. Soţia lui Chirică spală manual.

1.  În grajdul-locuinţă, Chirică, Varlam şi Fira hrănesc calul cu jăraticul dragostei lor.

 

2. În decorul unei garsoniere din Brazdă, lângă Institutul Pedagogic, Chirică, tânăr,  împarte visul cu Vasile Buz, scenograful de azi al  mârţoagei. Două familii într-un hol, o bucătărie şi o cameră. Spaţiul este recompartimentat. Nu cred să aibă 20 de metri pătraţi.

1. Triumful. Mârţoaga a spart casele de pariuri. Chirică este bogat. Înfiinţează o cantină pentru săraci. Toţi banii lui sunt ai celor care au visat, şi au răbdare până la capăt. Lumea bună îl asaltează cu omagiile: „Societatea noastră”, pronunţă scopit, magistral, Tudorel Petrescu. Mediocritatea abrutizată în stereotipuri, formule, forme, vezi Theodor Mănescu, îi oferă tablouri şi diplome. Directorul şcoalei – Ion Colan – cerşeşte revenirea copiilor. I se oferă bani. Bani. Bani. Un culoar de bani spre ieşire. Directorul îl pupă într-o grotească efuziune sentimentală pe Varlam. Asta e tot ce contează în lume. Glorie şi bani.

 

 2. Visul lui Chirică, teatrul, teatrul craiovean, cucereşte lumea. Este aclamat. Premiat. Omagiat. Nu primeşte nimic în plus. I se ia şi ceea ce i s-a oferit, din greşeală. Este trecut de bugetul local, deşi este Naţional. Nu e productiv. Chirică se pensionează. Nu are vise pentru bogaţi. Nu vrea să  fie el cel silit să dea oameni afară. Are o pensie de 600 de pâini pe lună. Este un duhovnic fără carte. Cu delicateţea lui sufletească, vindecă suflete moarte.

1. Ana se întoarce. Deci, copiii noştri nu sunt ai întâmplării? o întreabă el. „Iartă-mi mie, păcătoasa”, îi spune ea lui Chirică. Din dragoste pentru Ana, el este gata să îi incredinţeze copiii. „Pe tine, te cunosc”, îi spune Ana lui Alexandru, cu o privire siberiană. Omul care nu renunţă la nimic, pentru nimeni. Dar Chirică? Omul care se împarte la toţi.

2. Nu ştiu nici acum  cine este Chirică şi cine  Emil Boroghină!

Chirică: “Dragă Mircea (Vărzaru), încearcă să îi dai, sau să îi ducă cineva acasă, sau să ajungă la Vasile Cosma, acest buchet de flori…” . …pentru doamna Marina Başta

 

23 septembrie 2002


 

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus