Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » Securitatea care mi-a facut numai bine

Securitatea care mi-a facut numai bine


         Bunicul asculta la ţară, la Orlea, pe când eram elev de şcoală generală, ori liceu, Vocea Americii, şi Europa Liberă. Avea un difuzor agăţat în cui, şi când se ştia singur, rotea butonul şi asculta cu luare aminte, cu urechea lipită de pânza striată.

          Aştepta de multişor să vină americanii. Nu putea să uite. Că avusese odată pământ. Pământul lui. Şi rămăsese acum numai cu scheletul unei batoze, ascunsă sub  gluga de coceni.

          Americanii şi Europa asta liberă mi se păreau demni de compătimit. Erau mai slabi. Altfel ar fi venit în comuna Orlea, şi  i-ar fi dat bunicului pământul inapoi. Ţine, măi omule. Că noi n-avem ce face cu el. Avem destul. Fă cu el ce ştii tu să faci mai bine. Să mai câştigi ceva peste pensia de plutonier major în armata regelui Carol,  măcar atât ca să nu fie nevoie să strângi ca un câine doi ani de zile din ea, ca să îi cumperi nepotului tău o pereche de patine cu rotile, de la Corabia.

          Sunt în anul I de liceu. Sunt chemat din timpul unei ore. Vă caută un tovarăş ofiţer de la securitate. O bag pe mânecă. Ce legătură am eu cu securitatea? Intru în cameră. Nu se prezintă. Intră direct în subiect. Sunteţi un elev bun. Un utecist cu rezultate meritorii. Ne interesează să ştim care dintre colegii dumneavoastră ascultă Europa Libera. Sau Vocea Americii. Şi cum comentează. Dacă auziţi, să ne spuneţi. Ce părere aveţi?

          Prin cap îmi trece bunicul. Cu urechea ciulită de difuzor. Ba şi bunicul de la Craiova avea obiceiul să asculte, printre pauzele de bruiaj, cu zgomot lung, de avion în picaj, ce nu era voie.  Dacă aş spune ce coleg ascultă aceste posturi, ar fi ca şi cum aş spune securităţii că bunicii mei le ascultă. Nu pot să o fac. Nu era voie. Nu era bine. Dar ce îi spun ofiţerului? Tovarăşe ofiţer, mă pomenesc ca îmi merge gura singură, vedeţi, eu sunt poet din fire.  Compun poezii. Din acest motiv, nu sunt atent la ce se petrece în jurul meu. Sunt mai tot timpul cu gândul aiurea. La zborul unei păsări. La o floare. La o rimă. Nu cred că sunt bun pentru acest gen de activitate. Nu ştiu niciun coleg care să asculte Vocea Americii, sau Europa Liberă. Mai mult, chiar dacă în jurul meu s-ar vorbi despre aceste subiecte, ceea ce m-ar mira, sunt sigur că acele cuvinte ar trece pe lângă urechile mele fără să le înregistrez. Cum vă spuneam, sunt poet din fire, din păcate. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos. Dar, în acelaşi timp, vă asigur că, dacă voi intra în posesia unor indicii, sau informaţii, care să ameninţe securitatea statului, voi fi primul care voi face apel la organele de securitate ale ţării, pentru a le comunica ceea ce ştiu. Aici eram cât se poate de sincer.

          Pe faţa ofiţerului nu s-a citit nimic. A dat mâna cu mine, mi-a mulţumit, şi mi-a urat succes la învăţătură. V-aş ruga să nu comunicaţi nimănui conţinutul discuţiei noastre, a mai spus. Am ieşit calm, pe hol, am parcurs cât am putut de senin coridorul, numai când am ajuns în clasă, am răsuflat uşurat.

          Sunt in armată. Soldat, eşti chemat de ofiţerul de contrainformaţii, îmi spune colegul de gardă. Îmi sare inima din piept. Iar informaţii. Intru. Luaţi loc. Ne-aţi fost recomandat de tovarăşul colonel Hagianu. Ne  interesează aceia dintre colegii colegii dv.   care îl denigrează pe şeful statului. Care îl acuză de cultul personalităţii. Îmi stăpânesc o tresărire. Aveam un coleg a  cărui gura umbla ca o moară toată ziua împotriva cultului personalităţii  lui Ceauşescu.  Se numea Săftoiu Adrian. Era din Bucureşti. Măi Săftoiule, îi spuneam toţi, mai taci naibii din gură. El, nimic.  Tac. Ştiţi, tovarăşe maior, îi spun, sunt onorat de recomandarea tovarăşului colonel, şi de interesul dv. Dar aş vrea să vă spun un lucru despre mine, pe care dv. nu îl ştiţi. Sunt şi poet. Nu sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu. Discuţii, fapte. Sunt distrat. Nu ştiu niciun coleg care să se exprime negativ la adresa şefului statului. Şi mi-e teamă că dacă s-ar găsi vreodată unul, cum stau cu gândul aiurea, la cine ştie ce încercare poetică, nici nu l-aş auzi. Mă tem că nu sunt persoana potrivită pentru ceea ce vă interesează. Maiorul a fost surprins. Mi-a şi spus-o. Tovarăşe maior, i-am spus, în viaţa mea, am încercat să îmi slujesc cu cinste  şi devotament ţara. Am dat ce am mai bun. O voi face în continuare. Dacă voi afla date care o pun în pericol, sunt primul care va veni la dumneavoastră. Vă aştept. A spus maiorul. M-am ridicat, am salutat, şi am ieşit. De-abia după 20 de paşi dincolo de uşă, am răsuflat uşurat.

          Am ţinut întotdeauna partea celor mai slabi.   Bunicii erau slabi, în faţa securităţii şi a armatei. Colegii erau mai slabi. America şi Europa, de dincolo de zidul de fier, erau mai slabe. Pentru că nu puteau să facă nimic împotriva relelor pe care le acuzau.

           A venit vremea Americii şi Europei. În ţară, oamenii au început să fie daţi afară din servicii. Să accepte salarii de nimic, sau la negru, pentru supravieţuire. Şi în ţară, şi în Europa, sau America. Oamenii au început să rămână dezarmaţi în faţa durerii. Fără medicamente. Fără medic. Fără bani. Oamenii au început să rămână dezarmaţi în faţa prostiei. Fără şcoli. Fără cărţi. Fără încălţăminte şi îmbrăcăminte. Fără bani. Fără posibilităţi. 15 % din tineri, analfabeţi.

           Oamenii au început să rămână dezarmaţi în faţa mizeriei, sărăciei şi morţii. Fără pământ de îngropat. Fără bani pentru o mână tânără, de săpat.

           Oamenii au ucis 23 de milioane de fetuşi, în burţile mamelor, în 23 de ani. Dictatorul a ucis, se spune, sub conducerea lui, 15000 de femei care au murit la naştere.

          Oamenii au început să rămână dezarmaţi împotriva cruzimii şi lăcomiei altor oameni. A venit timpul să mă adresez securităţii statului. Am scris. Am scris. Am scris. Am publicat ce am scris.  Am primit, ca răspuns,  recenzii favorabile, sau laude din partea condeierilor. Dar relele au rămas. S-au amplificat.

          Ni se vorbea despre libertate. Apar buletine de identitate pe care oamenilor li se iau amprentele, ca la infractori. Apar carduri de sănătate, cu cifre de rob.

         America şi Europa nu mai sunt slabe, ca pe vremea când vorbeau la Europa Liberă, sau Vocea Americii. Sunt puternice. Nu îmi mai inspiră milă şi solidaritate, ci repulsie. Oamenii sunt slabi. Ţara mea este slabă. Securitatea care nu mai este, este slabă. Informatorii ei, priviţi cu reticenţă şi de mine, odată, sunt slabi.

          E timpul să le mulţumesc. Nu ştiam cum  mint cuvintele frumoase, pe banda istoriei. Paradoxal, am devenit eu însumi un informator al unui stat neputincios. Care era un rai, pe lângă ceea ce există azi. Un poligon de canonade. De victime colaterale.

           Curios, nici Europa, nici America, nu au pământ destul. Îl arendează deja, în vederea cumpărării, pe al bunicilor. Lăsat pârlog de nepoţi care au plecat pauperi în Europa, sau America.

          Un carusel, o tiribombă stranie, aruncă popoarele unele peste altele, în căutarea unui pământ mai bun. Care nu mai  are niciun punct stabil. În afara vitezei  care creşte. Ca să arunce de pe traiectoria vieţii şi libertăţii, robii fără chingi, care nu mai au putere să se ţină în căluşeii demenţi.

          M-aş întoarce în Rai. Mă întreb dacă de această dată aş accepta să informez organele de securitate şi contrainformaţii. Chiar dacă gestul meu ar fi fost inutil. Chiar dacă ar fi fost blamat azi, cu mânie viscerală, cu înfierare victorioasă. Cu oprobiu public.

            Cred că da. Şi aş începe depunând, pe masa ofiţerului de securitate, sau de contrainformaţii, ce am scris mai sus. Ca să ştiţi pentru ce mă condamnaţi azi.

  21 ianuarie 2013

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus