Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » Un scriitor gol-golut, intr-o uniune plina

Un scriitor gol-golut, intr-o uniune plina


Nu sunt critic literar. Şi dacă aş fi critic, aş putea să critic un scriitor, (adică, stai, că scrie, dar nu este declarat oficial scriitor, mai are o veşnicie de scris până acolo, mai are un braţ  de premii de luat, că nu a luat decât un car) mă rog, un om, şi el,  care încearcă să ne facă să zâmbim măcar, pe o lume pe care nu este nimic de criticat? Când lumea pe care trăim este într-o perpetuă rezonanţă cu visele noastre cele mai intime, cu toate speranţele noastre din copilărie, eu să critic? Să spun: uitaţi, oameni buni, toate ar fi bune pe Lumea asta, ce spun eu, ar fi Perfecte, dar, stimaţi concetăţeni, stimaţi semeni planetari, din nefericire, trebuie să vă readuc cu picioarele pe Lună: nu este, totuşi, Perfectă Lumea, şi asta din cauza lui Ion Crşsan. El îşi permite ofensa de a scrie împotriva cursurilor vremurilor. Cum aş putea eu să vă stric Domniilor Voastre plăcerea de a trăi bine, şi lipsiţi de griji? Cum aş putea să  aduc în Panteonul valorilor Domniilor voastre un om al zâmbetului, care nu vă face numai să râdeţi, măcar accidental, ci vă mai şi convinge să vă gândiţi dacă nu cumva  aţi ajuns subiect de plâns? Nu pot să vă fac asta. De aceea mă abţin.

Nu sunt critic, după cum vă spuneam. De aceea, am să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Ion Crişan. Eram acasă. În Iovacra. Vineri seara. Sună telefonul. Aici Ion Cepoi, directorul Casei de Cultură din Târgu Jiu. Acum, o fi spus managerul Institutului Naţional De Patrimoniu al judeţului Gorj. Se poate. Dar eu tot de directorul Ion Cepoi îmi aduc aminte. De la o vreme îţi dai seama că etichetele de pe clădiri se schimbă, vopselele se schimbă şi ele, ba roşu, ba galben, ba albastru, ba portocaliu, oamenii se schimbă şi ei, numai noutăţile nu se schimbă. Şi Ion Cepoi îmi dă noutatea: Aţi luat premiul I la Festivalul de Umor Ion Cănăvoiu. Veniţi în seara asta. Aveţi o cameră rezervată la hotel, în centru. Eu, ce să zic? Să nu mă duc, când luasem, ca de obicei, premiul I? Să nu onorez cu prezenţa mea un juriu de tineri care bat la porţile afirmării, precum Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, sau Cornel Udrea? Să nu încurajez tânăra generaţie să jurizeze lucrari fumate pentru mine, demult? Nu puteam să le retez aripile şi elanul vârstelor reunite.

Şi m-am dus. Seara, m-am rotit în holul hotelului singur,  printre fotografii şi caricaturi. Ceilalţi plecaseră. Întârziasem. Privind creaţiile mă simţeam, cum să vă spun? Ca Împăratul care mergea ţanţos pe strada principală a lumii, în momentul în care un copil îi strigă din mulţimea care îl aclamă: “Împăratul e gol!” De ce m-am simţit aşa, nu ştiu. Trăiesc doar pe cea mai perfectă dintre lumile posibile. Dacă aş avea o cât de mică îndoială, aş înnebuni. Aveţi totuşi grijă.

A doua zi dimineaţă, aşteptam pe acelaşi hol, într-un fotoliu, ora micului dejun. În hol intră un tânăr cu un cercel în ureche. Se apropie de mine. Bună ziua. Bună ziua. Aşteptaţi micul dejun? Da. Şi eu. Mă numesc Jianu Liviu. Şi eu Ion Crişan. Dăm mâna. Şi cu ce prilej pe aici, îl întreb. Am luat premiul I, îmi răspunde. Brusc, tac. Păi, premiul I l-am luat eu, gândesc. Aşa mi-a  spus Ion Cepoi aseară, raţionam. Să fie doi concurenţi care au luat acelaşi premiu ? Puţin probabil. Posibil, directorul m-a invitat din greşeală. E o ipoteză. Oi fi luat premiul II, sau III. Bucuria premiului scădea. Ei, e bine şi asa. Totuşi, e posibil să nu fi luat niciun premiu. Aţi luat premiul I? Îl întreb pe Crişan.  Da. M-a felicitat şi domnul Udrea. E clar, îmi spun. Omul a  luat premiul I. Orgoliul meu se desumfla cu fiecare secundă. Îmi displăcea enorm diferenţa dintre a fi primul, sau a fi al doilea, sau al treilea. Sau a nu fi, poate, premiat de loc. Mă rog, gândeam. E prematur să mă desumflu de tot. Să aştept. Să am răbdare. Şi aflu eu până la urmă dacă am luat vreun premiu. Am intrat cu Ion Crişan în sala de mese, schimbând vorba.

Din vorbă în vorbă, am ajuns cu autocarul, cu juriul, cu premianţii, cu organizatorii, la Runcu, localitatea de baştină a scriitorului Ion Cănăvoiu, gazda noastra onorifică. Acolo, copiii ne-au tot recitat şi jucat din fabulele, scenetele, şi textetele părintelui spiritual al Runcului. Priveam din sală, zâmbeam, mai şi râdeam, mai şi luam un pahar sau un aperitiv al gazdelor din Runcu, dar gândul îmi zbura tot la premiu.  Au trecut două-trei ore de spectacol, până când organizatorii să ofere premiile.

Eram numai ochi şi urechi. Premiul I pentru proză scurtă… cred că inima îmi stătea… se acordă domnului Liviu Jianu, din Craiova…

Extaz. Şi agonie. Acum, sincer, imi părea rău de Ion Crişan.Care, de aceasta dată, mă privea ca un marţian. Mă duc, îi ofer domnului Ion Cepoi onoarea de a da mâna cu mine, iau diploma, şi mă întorc lângă Ion  Crişan. Felicitări, îmi spune. Mulţumesc, îi spun. Şi tac. Ce era să îi spun? Ţi-am suflat premiul?

Premiul II. Premiul III. Menţiuni…Ion Crişan, nominalizat pe nicăieri… mă luasem la gânduri…

Premiul I pentru volum de umor publicat…, continuă domnul Ion Cepoi… se acordă domnului Ion Crişan, din Sibiu…Ion Crişan se duce pe scenă, şi face câte o perfectă reverenţă directorului, juriului, şi publicului…

Bravo! Îi spun. Mulţumesc! Îmi spune.

Răsuflu uşurat.

Totul e bine când fiecare concurent care ştie că are premiul I, îl şi primeşte…

Aşa l-am cunoscut pe Ion Crişan. De acolo, de la Târgu-Jiu, s-a grăbit să îmi ofere volumul premiat.

Acum ar trebui să critic volumul. Nu pot. Ce să spun despre el? Că e bun? Mă va crede cineva? Că e rău? Ar fi cineva care să nu mă creadă? În ambele cazuri, l-ar citi cineva? Pe o lume de lumi perfecte? Se poate să mai citeşti pamflete?

Aşa că, dragă Ioane, îmi pare rău. Că nu sunt în stare să scriu două rânduri despre cărţile tale. Îmi vine greu să le şi citesc. Nu prea mai văd. Acum câteva seri, nevastă-mea râdea de zor în pat. Citea cartea ta.

Am să scriu altceva. Ion Crişan este un copil mare. Căruia zeii văzuţi, sau nevăzuţi, i-au oferit mai nimic. Şi el le-a oferit ziua, toată munca, şi noaptea, toată pana.

Aud acum că Ion Crişan este trimis în cer. Să zugrăvească ziua chiliile, şi noaptea, să scrie. (Mi-e teamă doar că nu se mai citeşte pamflet, nici măcar în Rai…) Şi apoi: dacă pe pământ nu se mai primeşte un pamfet, pe o lume perfectă, dacă Uniunea Scriitorilor nu primeşte  un scriitor, ca Ion Crişan,  cum să fie primit Ion Crişan în Rai, ori în Iad? Rămâi pe-aicea, Ioane. Pe pământ, totuşi, este mare nevoie de oameni…

30 octombrie 2009

I-am tot scris lui Ion Crişan pe e-mail. El nu se descurca prea bine cu e-mail-ul. Citea rar corespondenţa. Mă invita pe chat. Eu nu mă descurcam cu chat-ul. I-am tot scris, până într-o zi, când am primit un răspuns, o dovadă în plus că scriitorul Ion Crişan a rămas cu noi, lângă noi, pe pământ:

“dl jianu, cristi a murit în 6 februarie însă mi-ar face plăcere să primesc în continuare pe adresa lui de email poeziile d-voastră. cu respect camelia crişan”

martie 2011

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus