Suntem tot mai grăbiţi. Tot mai lacomi. Tot mai egoişti. Tot mai superficiali. Tot mai confuzi. Viaţa fiecăruia dintre noi e un haos general, un du-te-vino continuu. Să ne dăm interesanţi, să ne dăm preocupaţi, gânditori, pătrunşi de esenţe nebănuite ale existenţei. Mult zgomot şi rezultatele, până la urmă, nici nu ştiu dacă trec linia de sosire. M-am întâlnit zilele trecute cu un cunoscut. Ne ştim din anii ultimi ai epocii de dinainte (acum realizez că, de fapt, am traversat două ere sociale într-o singură viaţă). O vreme ne-am mai salutat întâmplător, dar n-am prea mai avut timp de, cum se spune acum, socializare. A trecut vremea, mii de zile şi , mai ales, nopţi peste noi până la reînfiriparea unui dialog cât de cât de băgat în seamă. Marcaţi amândoi, evident, de trecere. Eu i-am mărturisit de un strigăt petrecut în mine însumi cu ceva timp în urmă, când m-am trezit cum parcă ceva explodează în mine într-o altă dimensiune şi mi-a aşezat pe retină un vers al lui Mihai Eminescu pe care-l privisem de sute de ori înainte, dar pe care nu-l văzusem niciodată. Pentru că de cele mai multe ori să priveşti nu înseamnă neapărat să şi vezi. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” este versul care mi-a tăiat respiraţia şi care a încremenit pentru o clipă aerul în jurul meu. De atunci, de fiecare dată când îl rostesc se mai rupe o fărâmă dintr-un spaţiu interior pe care nu-l pot arăta cu degetul. Mi-a vorbit şi el despre o experienţă aproape asemănătoare, când un prieten i-a spus că are senzaţia că a închis ochii la douăzeci de ani şi i-a deschis abia acum, după aproape o jumătate de secol. Viaţa ne-a dăruit, după mult timp, un sentiment comun, mai mult decât omenesc. O întâmplare a fiinţei, ar fi şoptit Nichita Stănescu. Şi ne-am regăsit parcă aceiaşi copii pe care am încercat, de-a lungul vieţii, să-i ascundem în noi şi să nu-i mai lăsăm de capul lor să facă boacăne, să alerge pe dealuri, să sară garduri, să spargă geamuri şi câte altele. Oricât teatru am juca în vieţuirea asta a noastră, copiii din noi nu mor niciodată. Copiii din noi se tot holbează în oglindă şi se tot întreabă cine este cel pe care-l privesc. Acel personaj străin şi îmbătrânit a cărui prezenţă nu o înţeleg. Oare acela este copilul speriat, bântuit şi devorat de viaţă?… Interesant este că trăind nu afli niciodată foarte multe despre tine, ci înveţi să ştii foarte multe despre ceilalţi. Şi mai este ceva: de jos, de la vârsta copilăriei, viaţa pare un munte aproape imposibil de escaladat; o dată ajuns însă acolo, sus, de la înălţimea anilor adunaţi, urma pe care o laşi e doar abis şi ceaţă întunecată. E trist, dar viaţa este doar un gest pe care trebuie să ţi-l asumi. Şi să râzi.
vioreldogaru.blogspot.com