La a cine ştie câta internare,
Un pat gol şi curat se ascundea după uşă,
În cel din mijloc,
În capul oaselor,
Pacientul,
Doctorul Paleacu,
Arunca vesel şi concentrat
Cu o minge de tenis
În peretele opus,
Şi o prindea, ca pe o idee,
În mână.
Doctorul cel sensibil şi inteligent
Lucra la spitalul de copii oligofreni
Care îi rămâneau tatuaţi,
cu geniul lor trăitor,
Nopţi în şir, în minte.
Tatăl lui, medic şi director al direcţiei sanitare,
murise,
Ca şi al meu, inginer şef al cooperativei meşteşugăreşti Deservirea.
Aveam ca numitor comun
Două iubiri mari.
Mult timp după ce ne-am externat,
În dreptul restaurantului Craiova,
Îl reîntâlnesc pe doctorul Paleacu.
Îmi zâmbeşte trist.
– Cum te simţi? mă întreabă. Arăţi bine!
Îi zâmbesc fericit.
– Excelent!
– Şi cum faci?
– Îmi spun că peste trei secunde voi muri…
Apoi număr până la trei:
1…2…3…
Şi trăiesc! Sunt în viaţă!
Trăiesc cea mai mare fericire din viaţă!
– E bună! A spus doctorul Paleacu, surâzând sacadat şi surprins.
Şi ne-am despărţit fericiţi,
Cât să numeri până la trei.
26 noiembrie 2012
