În această săptămână, în organizarea Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” și a Forumului German din Caraș-Severin s-a aniversat 115 ani de la nașterea lui Alexander Tietz.
Din ciclul acestor manifesări s-au evidențiat întâlnirile doamnei prof. univ. dr Doina Bogdan Dascalu, nepoata celui mai însemnat scriitor de etnie germană din Banat, cu elevii Liceului „Diaconovici – Tietz”,’ scriitori și oameni de cultură din municipiul Reșița, întâmplare fericită petrecută la Librăria „Semn de carte” și cu studenți și cadre didactice de la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reșița.
Cu aceste prilejuri, distinsa descendență a celui aniversat, a conferențiat, cu un deosebit patos,
despre personalitatea lui Alexander Tietz, discurs pe care îl redăm, în continuare, în sinteză.
Cu Alexander Tietz, despre dragoste, pasiune, dăruire şi libertate
În rândurile de faţă, mi-am propus să-l evoc pe omul Alexander Tietz, aşa cum l-am cunoscut în cele aproape patru decenii cât am fost alături de el.
Intenţia mea se explică prin faptul că despre scriitorul Alexander Tietz au apărut cărţi, studii şi articole, datorate unor specialişti, oameni de litere sau jurnalişti, astfel încât această latură a personalităţii sale este de acum bine cunoscută. Evident, opera sa va trebui interpretată din cât mai multe unghiuri, căci semnificaţiile ei sunt practic inepuizabile. Afirmarea acestei posibilităţi este mai mult decât o simplă drept o recomandare, este un îndemn pe care îl îndrept către tinerii de azi care, descoperindu-i opera, vor fi în măsură să-i descopere, acesteia, dimensiuni şi faţete noi.
Este adevărat că şi despre Alexander Tietz, omul, au apărut mai multe surse de informare. Datele biografice, oricât de precise şi de numeroase, rămân reci şi păstrează o distanţă prea mare între cititor şi cel la care se referă, astfel că mi-am propus să micşorez această distanţă şi să mă apropii de adevăratul Alexander Tietz.
Puţinele informaţii despre el provin din trei surse.
Mă refer, în primul rând, la confesiunile strecurate în rarele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului, confesiuni care sunt însă destul de discrete în privinţa celui care le-a făcut.
Un alt izvor îl constituie singura lui operă în limba română, Scrisorile de la sălaş, publicate în anii 1939-1940 în gazeta „Reşiţa”, condusă de tatăl meu, George C. Bogdan,
al căror text l-am pus la dispoziţie lui Erwin Ţigla, care le-a publicat într-un volum bilingv în anul 2000 (Briefe von der Alm/Scrisori de la sălaş). În aceste scrisori, asupra cărora voi reveni, el se dezvăluie cu discreţia care l-a caracterizat întotdeauna şi îşi dezvăluie, la fel de discret, relaţiile lui cu cei dragi şi cu natura.
În sfârşit, sunt de semnalat, în al treilea rând, paginile memorialistice care i-au fost închinate de cei care l-au cunoscut, îndeosebi de către numeroşii lui elevi care i-au păstrat o amintire caldă şi netrecătoare. Este un mod de a-l omagia pe profesorul Tietz, cel care îşi sfătuia colegii: „Du must als Lehrer nicht dem Staat gegenüber verantwortlich sein, sondern den Kindern und ihren Eltern”, adică: „Ca învăţător, nu faţă de stat trebuie să fii răspunzător, ci faţă de copii şi faţă de părinţii acestora”. Este o atitudine de care s-ar cuveni să-i însufleţească şi pe actualii oameni de la catedră.
În cele patru decenii în care i-am fost alături, l-am cunoscut pe unchiul meu în mai multe ipostaze, succesive, prilejuite de câteva evenimente ce i-au marcat biografia.
Înrudirea noastră a fost anticipată de căsătoria Stellei Şimic, sora mamei, cu Alexander Tietz, în 26 decembrie 1938. Căsătoria religioasă a fost oficiată la Timişoara, în Catedrala Ortodoxă din Iosefin. Cei doi au ajuns să se cunoască printr-o împrejurare oarecum neobişnuită. Alexandru Tietz, născut şi crescut în Reşiţa, vorbea desigur şi româneşte, dar utiliza o limbă uzuală, neliterară. Pentru a se perfecţiona, el a apelat la cumnatul lui, cunoscutul director de şcoală Coriolan Cocora (soţul surorii lui, Margareta), spre a-i recomanda pe cineva care să-l ajute în această privinţă. Iar persoana recomandată a fost nimeni alta decât mătuşa mea, Stella.
Aceasta era o remarcabilă învăţătoare, care se perfecţionase la Viena, unde a urmat cursurile celebrului în toată lumea Karl Bühler (care şi-a întemeiat teoria funcţionalistă asupra limbajului pe triada EU – TU – EL/EA, detaliu important pentru cele ce urmează) şi care publicase numeroase articole pe teme de pedagogie şi nu numai, în reviste, inclusiv în gazeta „Reşiţa”, condusă de tatăl meu. Ea a scris, de altfel, şi literatură, una dintre schiţele ei fiind premiată de revista timişoreană „Fruncea”. Cei doi au învăţat împreună nu numai limba română, ci au învăţat să se cunoască reciproc, să se aprecieze din punct de vedere uman, intelectual şi sentimental, ceea ce a dus la unirea lor prin căsătorie. Ei au format un cuplu romantic din toate punctele de vedere, clădit pe o iubire ieşită din comun şi pe o comunitate durabilă de idealuri şi pasiuni. Pot să afirm, fără teama de a greşi, că pasiunile care i-au unit au fost cele pentru artă, natură şi şcoală.
La acestea se adaugă interesul, de asemenea comun, faţă de lumea oamenilor de la munte, cunoscută prin nesfârşite drumeţii, inclusiv faţă de spiritualitatea acestora, sedimentată în producţiile folclorice.
Este locul să fac aici şi acum o precizare pe care o consider absolut necesară. În activitatea de culegere a folclorului, întinsă pe durata a mulţi ani, cei doi au format de asemenea un cuplu de nedespărţit. În timp ce Alexander Tietz era interesat, în primul rând, de folclorul epic, adică de poveşti, legende şi istorisiri, pe care le-a publicat ulterior în cele patru bine cunoscute volume (Sagen und Märchen aus den Banater Bergen, 1956; Das Zauberbründl. Märchen aus den Banater Bergen, 1958; Wo in den Tälern die Schlote rauchen. Ein Lesebuch, 1967; Märchen und Sagen aus dem Banater Bergland, 1974), mătuşa mea s-a pasionat mai ales de folclorul versificat, adică de lirica populară, de ghicitori, de jocurile de copii sau de imprecaţii. Păstrez în arhiva mea caiete întregi în care aşternuse cu scrisul ei elegant astfel de texte, pe care, desigur, le voi publica într-un viitor sper cât mai apropiat. Uneori, textele consemnate de cei doi proveneau de la aceleaşi persoane, ceea ce dovedeşte, dacă mai era necesar, că lucrau împreună. Mai mult, păstrez de asemenea manuscrise, unele inedite, ale unchiului meu, în care apar corecturi făcute de tanti Stella, semn al strânsei lor colaborări. Am făcut aceste precizări, pentru a reda adevărata imagine a Stellei Tietz, care a fost nu numai o soţie devotată, ci şi o intelectuală desăvârşită, al cărei nume poate sta cu cinste alături de cel al soţului ei.
Prima ipostază în care l-am cunoscut pe Alexander Tietz a fost aceea de unchi. Amintirile mele urcă spre copilărie, când, din cauza războiului şi a fricii de bombardament (industria reşiţeană fiind pe atunci o furnizoare pentru front), familiile noastre s-au refugiat la Văliug. Într-o casă care mai există şi astăzi, desigur cu alţi proprietari, mi-am petrecut unii din cei mai frumoşi ani ai copilăriei.
Locuiam acolo împreună cu mama şi cu surorile mele, iar tanti Stella şi Onchi Şandi, cum îi spuneam noi, veneau şi ei în vacanţe şi ori de câte ori obligaţiile profesionale le permiteau să fugă din oraş. Date fiind împrejurările, tatăl meu străbătea drumul până la Văliug pe jos, purtând un rucsac în spate, plin cu bunătăţi.
Era o atmosferă patriarhală, al cărei calm nu era tulburat decât de joaca noastră de copii şi care era, mai ales seara, străbătut de cântecele pe care le întona toată lumea. Acolo am ascultat primele poveşti, pe cele ale Fraţilor Grimm, dar şi pe cele culese din satele de munte, acolo am făcut primele excursii cu cei doi, cu ei am urcat pentru întâia oară pe Semenic. Ei erau schiori pasionaţi, sport care s-a transformat mai târziu dintr-o plăcere într-o utilitate, căci schiurile erau singura posibilitate de a coborî şi de a urca dealul Driglovăţ, unde şi-au stabilit la un moment dat reşedinţa. Aici, în mijlocul naturii pe care cei doi au îndrăgit-o atât, încât au întors spatele cenuşiului oraş spre a se refugia în strălucirea ierbii şi a copacilor, a luat fiinţă un refugiu nu numai pentru ei, ci şi pentru întreaga familie.
Ei şi-au alcătuit astfel un colţ al lor, ce le asigura izolarea de oraşul în care coborau numai din obligaţii profesionale şi sociale şi le oferea totodată, vecinătatea imediată cu natura cu care s-au aflat întotdeauna într-o strânsă intimitate. Într-una dintre rarele fraze cu iz confesiv, el nota: „Dimineaţa, sufletul meu e ca un izvor curat şi proaspăt. Sunt într-o dispoziţie senină şi solemnă, de linişte deschisă numai gândurilor serioase şi mari. Dimineaţa sunt bun. Şi cred că mi-aş menţine această stare de suflet până seara, dacă aş rămâne aici, sus, pe deal, între cărţile mele, în societatea arborilor şi a norilor, a vântului şi a soarelui, dacă n-ar trebui să mă cobor în oraş, între oameni.” (Scrisoarea II, mai 1939).
De altfel, unchiul meu nu avea o părere prea bună despre locuitorul oraşului, aşa cum rezultă dintr-o altă scrisoare, a VI-a, Terra Mater: „Orăşeanul nu-şi mai recunoaşte mama, pământul. Orăşeanul ştie să vorbească multe fraze frumoase despre pământul sfânt al patriei. Dar adevărata lui patrie, unde se simte acasă, nu e decât cafeneaua şi trotuarul. Pentru el, la hotarele oraşului începe străinătatea. Dacă orăşeanul, din plictiseală sau de dragul variaţiei, face o dată un raid prin natură, se poartă acolo ca o armată care trece printr-o ţară duşmană: calcă livezile, rupe florile, omoară şerpii, prinde fluturii, răneşte cu monograma lui copacii, rupe crengile, murdăreşte izvoarele, presară livezile cu gazete rupte şi cutii de conserve. El e gata să omoare peisajul cel mai frumos, împlântându-i în inimă, ca un pumnal, un hotel sau o cabană turistică … Nimic nu-i sfânt înaintea lui: el calcă, striveşte, omoară, prihăneşte, deflorează” Sunt rânduri scrise în anul 1939, dar care îşi păstrează, din nefericire, intactă actualitatea.
El practica un ecologism avant la lettre, obligându-i pe tinerii care îl însoţeau în excursii să lase curat la plecare locul unde făcuseră popas.
Am fost martoră la o scenă petrecută la Eforie, unde ne petreceam în copilărie verile. Într-o zi, pe plajă, apăru un ursar bătrân, târând animalul împovărat de lanţuri şi sugrumat în botniţă. Ursarul începu să-şi pregătească micul şi grotescul spectacol, dar unchiul meu, văzându-l, se răsti la el aşa de tare şi de aspru, încât acela părăsi de îndată locul, împreună cu nenorocitul lui animal. Nu ştiu nici acum dacă de ruşine sau de frică.
Îmi place să cred, totuşi, că de ruşine, că reacţia unchiului a trezit până la urmă în el puţină umanitate. Apostrofarea evocată mai sus este conformă cu atitudinea sa permanentă: „Niciodată în viaţa mea nu am avut o plasă de prins fluturi, niciodată n-am pus gângănii în spirt. Nu sunt vânător, nici pescar. Vieţuitoarele eu le-am lăsat întotdeauna în pace.” (Scrisoarea III).
Invazia civilizaţiei nu înseamnă numai un atentat la natură. În opinia lui Alexander Tietz, ea strică şi regulile convieţuirii intime. El deplânge apariţia „maşinii de locuit” a epocii moderne, în care un confort discutabil a uzurpat plăcerile spirituale: „Timpul nostru a creat termenul locuinţă-maşină. Locuinţa e o maşină cu anumite funcţiuni. Ea trebuie să fie practică, trebuie să îndeplinească toate nevoile locuitorilor. Ceea ce e practic e şi frumos. Locuinţa perfect practică şi raţională va fi în acelaşi timp şi locuinţa perfect frumoasă. De aceea: afară cu toate accesoriile inutile, care nu îndeplinesc nicio funcţiune practică! Afară cu tot decorul superfluu! Oportunitatea în goliciunea ei divină e idealul suprem al locuinţei moderne. Interiorul trebuie să fie redus la liniile şi obiectele strict necesare! Pereţi goi! Linii reci, sobre, raţionale! Locuinţa e o maşină de locuit!Locuinţa-maşină!” (Scrisoarea X, Şopârla din cerdac). În opoziţie, el evocă vremurile când „în ţările catolice întâlneşti într-un colţ al casei câte un mic altar de casă, în ţările ortodoxe, icoana sfântă cu candelă… În casa intelectualului e încă un colţ sfânt: rafturile de cărţi alese, colţul sfânt al spiritului.” În viziunea lui, spiritul este periclitat ori de câte ori omul se închină unui scop practic, utilitar. Bogăţia adevărată, cea spirituală, are alături de ea dăruirea de sine. Parafrazându-l pe Hölderlin, care scrisese: „O, un zeu e omul dacă visează, un cerşetor dacă cugetă”, el propune următoarea variantă personală: „Un zeu e omul care se dăruieşte, un cerşetor – dacă vrea să stăpânească” (Scrisoarea VI, Terra Mater).
Dar unchiul meu venera nu numai natura terestră, eternă în rotirea ciclurilor ei. El admira la fel de mult cerul înstelat, poate şi, îmi place să cred, din cauză că mătuşa mea se numea Stella. Îmi vin în minte luminoasele nopţi de vară când, la Văliug, ne aduna în jurul lui şi ne arăta marile constelaţii, învăţându-ne cum ne putem orienta cu ajutorul lor. Nu erau simple lecţii de astronomie practică, ci prilejuri de a face asocieri spectaculoase, dar întotdeauna îndreptăţite, cu personaje şi scene din mitologia greacă sau cu pasaje din poezia romanticilor pe care ni le recita în surdină, parcă pentru a nu strica armonia cu înaltul cerului.
Acolo, în casa aşezată pe deal, în mijlocul naturii, se reunea familia noastră. De fapt, era un conglomerat de familii, căci acolo se adunau de sărbători şi adeseori la sfârşit de săptămână familiile Tietz, Cocora, Vulpe şi Bogdan.
Cu aceste ocazii, se făcea multă muzică şi se citea literatură bună, din clasicii germani, dar şi din textele culese de unchiul meu şi de mătuşa mea în peregrinările lor prin satele cărăşene. Îmi sună încă în auz melodiile ce izvorau din violoncelul unchiului, din pianul Margaretei, al Mariei şi al lui Damian Vulpe sau din vocile celor prezenţi, după cum parcă aud şi acum cuvintele minunatelor versuri ale lui Rainer Maria Rilke, poetul lui preferat.
În centrul familiei sale restrânse el a aşezat-o dintotdeauna pe Tanti Stella. Discret din fire, el îşi sugera sentimentele printr-un gest de afecţiune, printr-o privire de devoţiune, printr-o melodie susurată în ritmul pârâului de munte. Totuşi, în câteva dintre scrisorile publicate la un an de la căsătoria lor, el părăseşte tăcerea şi o evocă cu gingăşie pe cea numită „stăpâna casei”, cea a cărei prezenţă îi amplifică beatitudinea cu care se raportează la natură: „Nu numai de dragul nostru face doamna casa să zâmbească. Ne-am întemeiat un cămin şi am aşezat în cămin ceva sfânt. Am întemeiat o viaţă şi am înviat zeităţile casei să locuiască cu noi” (Scrisoarea X. Şopârla din cerdac). Dar nu numai măruntele zeităţi casnice sunt părtaşe la viaţa cuplului: „Masa e pusă pe cerdacul sălaşului. E acoperită cu o faţă de masă în carouri mari. Două tacâmuri; într-un urcior, flori de câmp. Ne aşezăm la masă. Comesenii noştri sunt nişte regi, nişte uriaşi, stăpânii peisajului: Dealul Crucii, Golul, Ponorul… În dosul lor, Muntele Semenic îşi ridică capul lui gânditor. Adunaţi în jurul nostru, ne privesc cu privirile lor seculare… O masă binecuvântată” (Scrisoarea VIII. Poezia mâncării). Trăind în asemenea spaţiu, el se simte părtaş la eternitate: „De ce mă simt atâta de bogat când deschid dimineaţa obloanele sălaşului? De unde această uşurinţă a sufletului, acest zbor de gânduri, când mă plimb pe coama dealului? De unde acest cuvânt al spiritului când mă aşez la masa mea de lucru, lângă fereastră, în care trăieşte viaţa imensă a peisajului?”. (Scrisoarea IV).
E greu de imaginat un cuplu mai fericit, mai unit şi mai destinat eternităţii decât al lor. Făceau totul împreună, de la împodobirea casei cu flori la îndeplinirea obligaţiilor didactice, de la contemplarea unui munte ori a unei ape curgătoare la zăbovirea rodnică în dialog cu ţăranii, cu cărbunarii sau cu păstorii, ale căror comori le consemnau în caiete.
Un elogiu indirect al perfectei armonii ce caracteriza cuplul lor este adus în Scrisoarea VII. Eternul TU. Deşi autorul pare să-şi dezvăluie sursa atunci când îl sfătuieşte pe cititor: „Citeşte cartea lui Martin Buber: EU şi TU. Învaţă adevărata pronunţare, pronunţarea cu inimă a cuvântului TU.” (Este vorba despre Ich und Du, apărută în 1922), nu trebuie ignorată nici o altă carte celebră: Sprachtheorie. Die Darstellungsfunktion der Sprache, apărută în 1934, dar ale cărei principii le putuse afla Stella Şimic în toamna lui 1933, când a audiat cursurile acestuia la Viena. Un alt fragment din amintita scrisoare trimite, cum nu se poate mai clar, la teoria profesorului vienez: „Am învăţat la gramatică că sunt trei persoane: 1. Prima persoană care vorbeşte: EU, 2. A doua, căreia, vorbind, ne adresăm: TU, 3. A treia, despre care vorbim…”. În opinia lui, TU este teritoriul în care se construieşte o relaţie autentică: „N-ai observat că iubitei tale … îi vorbeşti întotdeauna în persoana a doua, îi spui TU chiar şi atunci când nu-i de faţă. N-ai observat că vorbeşti cu persoana a doua şi în cazul vocativ chiar şi cu mâna, cu părul iubitei, ba chiar şi cu mănuşile, cu inelul iubitei tale? Câteodată, două perechi de ochi se întâlnesc. O scânteie sare de la una la alta. O relaţie pură, nemijlocită, s-a creat între cele două firi, între TU şi TU.”
Tocmai de aceea, dispariţia la numai 49 de ani a mătuşii a fost pentru noi toţi, dar în primul rând pentru el, o ruptură în bunul mers al firii, o catastrofă greu de imaginat şi de suportat.
Spre a-i uşura suferinţa, părinţii mei l-au invitat să stea la noi, în locuinţa de pe strada Victoriei, numărul 1 A. Înconjurat de afecţiunea noastră, el s-a integrat noii sale familii, în sânul căreia a găsit linişte şi consolare.
A fost perioada în care am descoperit vocaţia lui de intelectual şi de pedagog. Adică pe profesorul Alexander Tietz. Eram elevă la liceu şi Onchi Şandi a devenit, curând, sursa mea nepreţuită de informaţii. Era un spirit cu adevărat enciclopedic, cultivat la serioasele şcoli germane pe care le-a frecventat. Ştia absolut totul, de la fizică şi algebră la literatură universală şi zoologie, de la istorie la limba latină, de la muzică la desen şi aşa mai departe.
Eram într-o necontenită admiraţie faţă de erudiţia lui, dar şi faţă de pasiunea cu care îmi vorbea despre munca de folclorist. Sub influenţa lui şi a mătuşii Stella, am visat să urmez secţia de Teorie literară şi folclor a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, dar sorţii au vrut altfel, aşa că am ajuns la filologia timişoreană, lucru pe care însă nu îl regret.
Tot atunci am remarcat interesul lui faţă de cunoaşterea limbilor străine. Pe lângă germana maternă şi maghiara oficială înainte de Primul Război Mondial, de româna locului în care a trăit, el a stăpânit perfect limbile clasice, greaca veche şi latina, franceza şi italiana. La acestea s-a adăugat, în perioada postbelică, rusa, pe care a învăţat-o rapid, printr-un curs la Şcoala „Maxim Gorki” din Bucureşti. Am crezut iniţial că este vorba despre un efort de supravieţuire didactică într-un moment în care cultura şi şcoala românească au stat sub autoritatea celor sovietice. M-am convins însă că, şi dacă lucrurile vor fi stat aşa la început, el a transformat o obligaţie într-o plăcere. Mărturie stau amintirile foştilor săi elevi, care vorbesc despre felul ingenios în care încerca să-i înveţe limba lui Puşkin şi Tolstoi. Mai mult, pensionar fiind, el s-a apucat să înveţe cu toată seriozitatea şi pasiunea limba japoneză. Pe masa lui de lucru era veşnic deschis un manual ale cărei pagini erau acoperite cu semne misterioase pentru mine, însă pesemne extrem de grăitoare pentru el, căci stătea până noaptea târziu aplecat asupra acelor pictograme.
Din aceeaşi perioadă cât a locuit la noi, îmi amintesc şi unele întâmplări mai puţin obişnuite şi chiar nostime. Iată una dintre ele. Unchiul meu primea corespondenţa pe adresa noastră. Din când în când, soseau scrisori de la foşti elevi unguri, pe al căror plic
stătea scris la destinatar: Tanar Alexander Tietz, tanar însemnând în maghiară „învăţător”. El venea încântat cu acele plicuri şi ne spunea: „Ei, poftim, toată lumea îmi spune că sunt tânăr!”. Dar chiar aşa şi era: un om care întruchipa expresia Tinereţe fără bătrâneţe.
Fire romantică şi contemplativă, sensibilă şi emotivă, el avea însă un spirit viu şi activ, atât de viu şi de activ, încât sunt sigură că şi acum el continuă, undeva, să ardă. Depinde de noi toţi să vedem această flacără! Depinde de noi dacă vom şti să ne contaminăm de ea.
Nu pot să închei această spovedanie fără a-mi aminti un fapt aparent fără mari consecinţe, dar care mi-a marcat întreaga viaţă, o convingere care m-a ajutat să străbat prin ani cu demnitate şi încredere, o convingere pe care sper să o transmit celor de faţă, o convingere ce izvorăşte mereu şi mereu din sunetele unui vechi şi măreţ cântec: Die Gedanken sind frei!
Doina Bogdan-Dascălu
