“Fii atent: Gândurile tale devin cuvinte. Cuvintele tale devin fapte. Faptele tale devin obiceiuri. Obiceiurile tale devin caracter. Caracterul tău devine destinul tău”
Acum douăzeci de ani, tata, un ilustru necunoscut, a vizitat Olanda. Copil fiind, îmi povestea că olandezii au în faţa caselor 4 coşuri de gunoi. Am încremenit de emoţie. Olandezii ascultau muzica resturilor industriale şi menajere cuadrofonic: simfonia plasticului, suita celulozei, cvartetul fierului, marşul fibrelor textile.
Absolvind înalte studii şi devenind la rândul meu ilustru, am adăugat gunoaielor al cincilea coş: coşul resturilor folosite ca îngrăşământ natural. Am fundamentat rostul coşului de gunoi monofonic. Separarea gunoaielor în elemente componente, clasificarea lor, gruparea pe furnizori, este mai mult decât o ştiinţă: este o artă. Mai mult decât o artă: o plăcere Care cere pasiunea de a scotoci în dejecţii, migala de a reconstitui bobul de grâu din scârnă, conştiinciozitatea de a consemna biografia fiecărui obiect – de la naştere, până la moarte. Pentru că obiectele au o durată de viaţă mai mare decât cea a artistului gunoier. Uneori este nevoie de generaţii de doctoranzi şi eminenţi tehnocraţi şi tehnologi, de economişti de prestigiu, de toate industriile şi manufacturile mamă şi fericiţii taţi ai tuturor obiectelor de consum – pentru a urmări compoziţii pe lângă care natura ar păli de invidie.
După douăzeci de ani, a apărut în ţara mea termenul de europubelă. Dascăli europubelieni au venit, au pledat şi au dezvoltat seminarii şi conferinţe şi colocvii . Întrucât în ţară bântuia la acea vreme holera, ei au adus tot ceea ce au consumat la plic sterilizat şi au lăsat ca amintire frumoasele sfaturi şi pliculeţele.
Au trecut anii. M-am maturizat. Mi-am luat doctoratul în nimic. Fiind suprema distincţie în ţara mea, conaţionalii mi-au pus la dispoziţie totul şi mi-au spus: „fă ce-ţi trece prin cap!”
Cu toată libertatea şi studiile pe care le am, pasiunea mea a rămas – nu împuşcatul francului – ci gunoiul. Găsesc în el uneori atâtea esenţe, încât mă tulbură. Până şi procesele verbale şi stenogramele şedinţelor comitetelor, comiţiilor şi partidelor ecologice şi politice pe care le duc la gunoi, le citesc cu plăcere.
Am devenit un împătimit colecţionar de gunoi. Am colindat şi colind magazinele, cartierele şi peste tot m-a întâmpinat coşul de gunoi monofonic. Mai mult decât atât: spre bucuria mea, nimeni nu se apleacă atent – cu grijă şi tandreţe, asupra gunoiului. O, muze! Plutind în lumea plină de miasme, mă-mbată urduroasele poiene, şi-atunci visez ondine şi fantasme, strângând la piept gunoaiele din bene!
A existat în perioada de început a studiilor mele o spaimă enormă legată de inutilitatea muncii mele: acum pot să visez liniştit. Aşa cum cerul de deasupra ţării mele este al lui Dumnezeu, aidoma, fiecare centimetru cub de gunoi al pământului ei este al meu. Mă plimb prin grămezile de mirosuri fetide, trag pe nări aromele înecăcioase şi putrede, şi cânt asemeni unui june poet:
„Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul…”
Tânjesc eu după gunoiul olandez? Nu! Visul meu este tot gunoiul naţional! Atunci voi fi omul cu cel mai mare venit de gunoi pe cap de locuitor din ţară! Şi îl voi vinde scump! Pentru că nici nu vă imaginaţi ce m-a învăţat şi cât ţin la el!
6 februarie 1998
