Ajunsesem din nou într-un loc al cărui nume nu vreau să îl pronunţ. Doare. Mihaela, soţia mea, mă imploră să nu îl mai amintesc. Oricum, dragă cititorule, este un loc ca oricare altul, în care poţi trăi aşa cum simţi, aşa cum suferi, aşa cum uiţi, aşa cum doreşti.
Eram singur în cameră. Mama îmi trimisese prin fratele meu o pungă cu mâncare şi două portocale. Camera în care stăteam îmi aducea aminte de primul meu popas aici. Lipseau Florin Olteanu şi părintele Mihală Oprea. Am ales patul care prima dată era liber. Lângă fereastră. Eram liniştit. Niciodată nu am fost mai cuminte. Nu am deranjat personalul. Nu am ieşit nici măcar pe coridor. Am mâncat portocalele una câte una şi m-am întins pe pat. De ce am ajuns aici ? Asta mi se datorează numai mie. Trăiam fără instinct de conservare. Trăiam programarea ca un copil mare.
M-am ridicat şi privirea mi-a căzut pe noptieră. Printre cojile de portocală, am zărit o portocală întreagă. Era posibil să mă înşel. Poate mama îmi trimisese trei portocale. Poate trimiţându-mi trei, eu mâncasem numai două. Sau poate le mâncasem pe toate trei. Îmi aduc aminte că eram uimit de apariţia unei portocale întregi. Priveam cu uimire apariţia noii portocale, după ce – după ştiinţa mea, redusă acum, când aştern pe hârtie această povestioară, la memorie – mâncasem tot ce era portocală din pungă. Stăteam pe marginea patului şi contemplam portocala, calm şi raţionalist ca un maimuţoi pe o ramură trofică. Ce s-a întâmplat? Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu mi s-ar fi părut. Această istorioară nu ar fi apărut dacă nu mi s-ar fi părut. Pe vremea aceea fumam, aşa cum fumez şi acum. Şi mi-am zis: să analizăm darul şi condiţiile apariţiei. Poate mi-a fost teleportată de extratereştrii. Dar de ce tocmai mie ? În ce scop ? Era o posibilitate. Alta: mi-au expediat-o americanii. Se ştie că în zilele noastre ştiinţa a realizat progrese remarcabile. O altă posibilitate. Întrebarea era: pentru care merite? De ce mie? Sunt eu buricul pământului? Nu. Şi aici? Aici menajezi un om, nu îl supui la experimente care îl pot scoate urlând pe coridor. Să presupun atunci că portocala mi-a fost expediată de Dracul. Eu, unul, nu am întâlnit niciodată un drac în carne şi oase. Asta, probabil, pentru că dracii nu se văd. Şi nu au nici carne, nici oase. Aşa se explică de ce nu am simţit pe nimeni aducându-mi-o. Să analizez acum intenţia. A fost adusă portocala cu gânduri bune sau rele?
Îmi amintesc că – fără prea multă vorbă – am desfăcut portocala şi am mâncat-o. A fost foarte bună. Chiar îmi doream una înainte de a o primi. Şi am continuat. Păi, eu chiar mi-o doream. Dar eu pot să doresc lucruri bune sau rele. Oricum, o portocală nu mi se pare un lucru rău. Dar dacă este o ispită? Oricum, este o ispită care nu mă afectează decât pe mine. Asta mi-ar mai lipsi, să-i spun lui naşu, care este autoritatea locului, că am primit o portocală din neant. Şi apoi, eu fumam. O portocală mâncată taie pofta de fumat. Deci intenţia a fost bună. Prin urmare, dracul poate fi eliminat din cauză, dacă nu devine prea insistent în viitor cu drăgălăşeniile. Şi chiar dacă devine, pot presupune că eu mă înşel, şi vinovatul este un îngeraş bănuit pe nedrept de rele intenţii. Pot trage concluzia că mai există cineva pe fir care doreşte să nu mai fumez. Asta vreau şi eu. Dar nu pot.
Şi pentru că simţeam nevoia să fumez, am ieşit pe coridor, imediat la dreapta, apoi pe terasă. Am tras un sfert de ţigară şi mi-a părut imediat rău. În condiţiile în care providenţa doreşte să mă las de fumat, eu perseverez?.
Am intrat din nou în cameră. Şase zile cât am mai stat cuminte în locul victoriilor ratate nu am mai fumat.
Uneori, se întâmplă stranietăţi banale. Nu pot face distincţia între realitate şi simţurile cu care o percep. Viata mea este o carte pe frunze: se citeşte după ce nervii au intrat în pământ…
Cred că El, Scriitorul, aşa cum face cu vieţile noastre, ale tuturor, lăsându-ne să le scriem singuri, după cum ne este voia, dacă nu îi simţim când ne atinge, respiraţia, a scăpat intenţionat, din toc, deasupra mea, o portocală.
S-ar putea să nu mă înşel. Dacă mă înşel, trăiesc…
3 ianuarie 2000
( o amintire din 1998)
Scrisesem odata o scrisoare unui coleg, la rugamintea sotiei lui, care voia sa ii faca un bine, despre cum am reusit in cele din urma sa ma las de fumat. Din nefericire, nu am tehnoredactat acea scrisoare. Poate, s-a pierdut. Imi aduc aminte. Imi ardeau plamanii dupa o tigara. Intram intr-o Biserica, trecea preotul, cu cadelnita, eu, aplecat, cu nasul la pamant, trageam fumul de tamaie pe nas. Ba, ma bucuram si cand ma atingea, fara sa vrea, preotul, cu pantoful. Ieseam afara eliberat de arsita din plamani. Dar am inceput prin a ma spovedi. Cam tare. Unui preot batran. Din Basarabia.El. saracul, mi-a dat un canon atat de mic, ca ii era mila ca il si fac: sa spun, cand imi aduc aminte, niste rugaciuni de cand eram copil. Dar mi-a mai zis ceva: sa stii ca pe masura ce vei inainta in varsta, iti va reveni memoria. Nu mi-a venit sa cred. Acum imi dau seama ca stia ce spunea. Uneori, ceream tigari de la colegi. Alteori, culegeam chistoace de pe jos. Limba se facuse de iasca, plamanii ma ardeau intr-una, banii curgeau pe fumuri, gafaiam, oboseam, ziceam ca o tigara ma linisteste, sau fumam ca sa ma ambalez, la ce urma sa fac. Fumam din neputinta de a face mai mult. De ciuda pe lume? Pe mine? Ma razbunam pe mine, pentru ce imi facea lumea, gandeam la vremea aceea, si nu stiam cum sa o fac mai buna? In cele din urma, reusisem sa ma las. Cu Biserica, cu preotii, cu lecturi din carti sfinte, cu sfaturi ortodoxe, cu mici milostenii, cu scrisul, prin care ma eliberam de ce bajbaiam, da, si cu el, pentru ca prin el, ceea ce inainte foloseam prost, adica timpul, capata un sens care tindea nu spre cadere, ci spre implinire, cu bomboane, cu tigari mai slabe, cu vointa, cu chin, chiar, deh!, e o toxina care intra in sange odata cu nicotina, si a carei celula, cand este lipsita de hrana ei preferata, urla in tine, si tu urli, e un moment critic, o zi, doua, trei, daca il depasesti, trebuie apoi doar sa te tii tare, in continuare, ei bine, reusisem, cand, la o nunta, eram cu sotia, vad o tanara care fuma. Uite si la asta, ii spun sotiei, cum fumeaza. Ce frumoasa e. Si ce rau ii sta. Si a doua zi, pac. Ma apuca si pe mine, iar, fumatul. Hopa.Am luat-o de la capat.Asa ca nu e bine sa crezi vreodata ca esti mare si tare, si sa ii judeci pe altii, pentru ceea ce faceai si tu odata. E valabil pentru toate virtutile si defectele.In rest, vedeti, unii spun ca fumatul nu e un defect. Nu e o peturbatie. Ca e bun. Parintele Cleopa spunea despre bunatatea asta ca e a Adversarului: ca daca ar fi vrut Dumnezeu sa fumam, ne-ar fi facut cu un cos, pe care sa scoatem fum. Dar El, , Saracul, ne-a lasat cu miros, si gust. Si daca tragem pe nas si gura tutun, ajungem la concluzia imparatului Vespasian: Banii nu au miros. Nici gust. De aceea, in ortodoxie, cel putin, banii sunt putini, folositi cu folos, si simfonia tuturor simturilor ramane inimii, si ratiunii, dragoste in serviciu credincios.
11 aprilie 2014
