Te afli aici: Acasa » Cultura » Amintiri asomate » Stimati membri corespondenti

Stimati membri corespondenti

Imi face o deosebita placere ca in preajma zilei de 1 iunie, sa va adresez salutul meu de BUNA ZIUA, constand in scriitura de  mai jos. Fiecare scrisoare pe care v-am  expediat-o, s-a vrut un asemenea salut. Celor care au fost deranjati de el, si mi-au  mai si spus-o ( in numar de 3 sau 4 ), am incercat , pe cat posibil, sa le menajez intimitatea. Daca, totusi, din greseala, au mai primit scrisori, le cer scuze. 

Puteti citi in liniste, daca doriti, ce urmeaza. Dar – ma adresez redactorilor si directorilor de publicatii  – in situatia in care  intentionati sa publicati randurile de mai jos –  va atrag atentia ca, din nefericire, fiind nevoiti sa respiram, si nu pe gratis,  tot ce ni se baga sub nas  – pretul acestei scrieri este de 1000 Roni, pentru publicatii externe, si 100 de Roni, pentru publicatii interne. 

Va multumesc pentru intelegere, si dorim tuturor copiiilor – mai mici, mai mari – o Lume a lor! 

Top – șpan

( sau Steaua fara nume )

 

 

Un atac prin Parcul Poporulu, la orele diminetii tarzii, minutios pregatit, iti ridica in fata multiple provocari la care un manager de tanc de success, cu experienta pozitiva si abilitati practice unlimited, trebuie sa raspunda cu sange rece, si exigenta profesionala, pentru anihilarea completa a inamicului, si succesul .

Inamicul este mic. Imprevizibil. Trebuie sa pandesti incordat, Calare pe pedale. Cu mainile pe butoane. Cu ochii in toate directiile, in lentilele de contact, cu senzori complecsi, si afisand toate datele despre tinta, in panoplia de armament oferita automat, calibrata la  peisaj,  pentru a analiza ambuscadele altor inamici minusculi.   

Decorul insusi, este un inamic potential: nisipuri, sei, dune, gropi, sau iarba. Dar poate fi, oare, iarba? Cine mai crede in iarba, in ziua de azi? Nici macar ierbivorele.

Nici lectiile indelung exersate in poligoanele de victime colaterale nu iti servesc la nimic, daca nu le aplici aici, la perfectiune.

Aici, misiunea este diabolica.

Cum sa  mergi calare pe un tanc, prin parc, fara sa atingi macar, un tanc.

Tancii sunt infernali. Cand ti-e lumea mai draga, si crezi ca poti zburda spre tinta misiunii – navalirea cu tancurile in spatiul cosmic – tocmai atunci te paralizeaza. Urca. Coboara. Isi schimba directia de mers. Te naucesc. In plus, mamele… Te deconcerteaza… Am vazut una in paradisul careia uitandu-ma, nu am mai vazut nimic in fata ochilor. Nici macar “Ratiunea”… O icoana blonda. Singura cu mica ei tinta. Nu stiu pe ce front o fi nenorocitul care mi-a lasat-o singura, dar – daca as fi eu – as divorta si m-as insura cu un tanc. In fond, are tot ce are nevoie un barbat adevarat, in locul unei femei. Creier.

La jumatatea misiunii, am intalnit o copie. Roma. Brancusi. Fuma. Si sculpta. In lemn. Icoana. Pe care o vazuse. Statea pe iarba cu variantele exersate, de-a stanga. Si cioplea. Pana unde? Pana dincolo de Valea Fetei… Departe… pana cand si unde toate erau cea mai frumoasa Femeie… Si Unica. De langa tine.

Fortele aeriene asteapta, probabil, si acum, iesirea mea din parc. Sa bombardeze.

M-am ratacit prin cimitirul asta viu. Nu pot sa ies. Mogaldetele astea imi fac misiunea imposibila. De ales. O iesire.

Raman in ambuscada propriului meu tanc.

La masa de scris. Strigand un nume. Din urma.

Semana atat de mult cu o femeie in a carei taina nu am putut patrunde. Nu m-a auzit. Sau nu mi-a raspuns.

Luptam fiecare, din tancul lui, pe o alta lume.

Fara nume.

 

12 septembrie 2014 – 26 mai 2015

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus