Era o dimineata frumoasa, si am intrat in garaj sa imi iau bicicleta. M-a izbit deodata un puternic miros de tamaie. Hm! Mi-am zis. De cand miroase la mine in garaj, a tamaie?! Niciodata nu pastrasem aolo, asa ceva. Mirosul a fost brusc, patrunzator, plin de cea mai curata aroma. Am luat bicicleta de coarne, si am iesit nedumerit, afara. Interesant! Mi-am zis. Simturile noastre… Nu poti stabili intotodeauna o cauza…
Dar constatam. Niciodata, la mine, in garaj, de cand ma stiam intrand in el, stand, sau iesind, nu a mirosit a tamaie. Si in acea dimineata, m-a imbatat, deodata, parfumul ei, in igrasia, tencuiala pe alocuri cazuta, si crapaturile lui, din tavan, si pardoseala.
Am iesit, mirat, si bucuros, afara. Am pedalat inviorat, prin aerul curat, pe Tudor Vladimirescu, Sfintii Apostoli, Imparatul Traian, si – pe colt – inainte de policlinica Sfantul Nectarie, m-a cuprins o noua pala, a aceluiasi miros.
Eram bucuros, de atata rasfat. Trageam pe nas, cu nesat, acea adiere. Sub cerul albastru, si liber. Nici macar nu m-am gandit ca vreun tarcomnic, de sus, de tot, din vreun colt de cer, ar fi putut sa tamaieze o Catedrala a unui om dintr-un garaj, sau de colt de strada. Si daca m-as fi gandit, desigur, nu ar fi fost, poate, un gand pravoslavnic. Desi – stiti – spunea cineva, ceva, despre niste pescari care, isi tot puneau intrebari, si primeau raspunsuri, la o margine de mare, de la ei, sau de la pestii, cu care stateau de vorba, sau – de la un om, ca si ei, care venise la ei, sa ii faca pescari, tocmai de pe marea cea mare. Si tamaia acelor intrebari si raspunsuri, era deasupra atator tratate de doxologie… Ba, poate, nu s-a scris inca nici cea mai frumoasa poezie, care sa o redea. Si nici nu se poate scrie.
Si pe drum – ma bate gandul sa m opresc in Biserica Toti Sfintii – de pe Nanterre. Ca tot aveam, parca un mar, in buzunar. Intru in curtea larga, descalec, si raman nedumerit. Afara, scaune multe, goale. Amandoua Bisericile, deschise. Se astepta adunare. Daca nu mare, cel putin de 30 de oameni, poate, pe scaune.
Se vedeau si doua racle.
Si intreb paznicul:
– Ale cui sunt?
– Ale Sfintei Maria Magdalena!
– Interesant! Spun. Ma inchin. Si – mergand spre racla – ma gandesc: frumoasa umilinta. Sa saruti moastele celei mai pacatoase femei, ajunsa sfanta. Cum ti se pare? Cum sa mi se para? Se putea intampla oricui. Viata asta… cate ai vrea sa faci… Si ea te urca, si ea te coboara…Si urca si ea, daca are un brat, de care sa se agate…
Habar n-aveam ce zi era, ziua in care s-au intamplat toate acestea…Ce sarbatoare…
Cat despre miros … ce pot sa spun? Stiu eu, si cand, si cum, si in ce fel, si ce, a mirosit fiecare?
Si daca mi s-a pus un asa de frumos miros in nari, si totusi, numai de doua ori, si nici macar indelung, cat sa imi aduc aminte, daca nu de savoarea lui, macar de intalnirea noastra, cum sa nu va impartasesc o bucurie atat de mare?
12 decembrie 2015
