De câteva săptămâni, bunicii şi părinţii mă tot cheamă.
Nu sunt departe.
Un kilometru dus, şi unul, întors.
Dar de la an la an, e tot mai greu.
I Ieri, soţia a primit un buchet de crizanteme de grădină, de la vecină.
Mici, cu petale ca focul, şi câte un bănuţ de mei, în mijloc.
Azi, a fost o dimineaţă frumoasă.
Am luat o mână de flori, şi am plecat la ai mei.
Lângă părinţi şi bunici, era un pâlc de oţetari groşi cât mâna. Se tot întinseseră. De această dată, erau tăiaţi.
Lângă socri, un desiş de măceşi ocupase locul. Şi ei, erau tăiaţi.
Nu, nu de mine. De nimeni din familie. Cine o făcuse, nu lăsase niciun nume.
Atunci mi-am adus aminte. De un Ambasador al României, fost Ministru de Finanţe, fost Primar al Craiovei. Dupa instalarea la Paris, a mers la mormântul lui George Enescu, în Pere Lachaise. I-a găsit marmura năpădită de muşchi şi de licheni. Ghivecele erau neîngrijite, şi orfane de flori. A făcut curat cu soţia, şi i-au lăsat lui George Enescu, locuinţa plină de flori.
Atunci mi-am adus aminte de părintele Cleopa Ilie. Ştiţi voi – spunea el – care este cea mai Înaltă Şcoală a lumii? Cea mai mare Universitate? Cea mai ilustră Academie? Cimitirul este. Nimic nu te învaţă mai multe decât el.
Am privit în jur.
Am căutat copiii. Elevii. Studenţii
Dar nu i-am zărit. Era prea devreme. Întotdeauna, ceea ce este prea târziu, este prea devreme.
Visam.
Că oamenii care au făcut mult bine, nu numai lor, ci oamenilor Craiovei, oamenilor ţării, oamenilor Lumii, se cunosc în grădiniţe, şcoli şi facultăţi.
Şi copiii, şi elevii, şi studenţii vin şi le pun, din când în când, o floare, şi le taie un oţetar sau un măceş, de lângă tâmplă.
Desigur, există oameni plătiţi să facă asta. Ei îi ştiu. Dar copiii, elevii şi studenţii, nu îi cunosc.
Dar visele… visele sunt atât de greu de împlinit. Cer atât de multe. Proiecte. Documentaţii. Investiţii. Bugete.
Am mers – în lipsa tuturor acestor traiecte indispensabile – la mormântul eroilor căzuţi pentru patrie.
Şi am lăsat o crizantemă, şi un chibrit aprins.
În drum spre el, i-am lăsat o crizantemă şi ofiţerului Stănică Ion. El nu s-a catapultat, pentru ca avionul prototip cu care se prăbuşea, din motive tehnice, să nu ia vieţile unor semeni. S-a zbătut să ducă avionul cât mai departe de oraş.
Am ieşit şchiopătând din cea mai înaltă Şcoală, Universitate, şi Academie a Lumii.
Îmi mai implinisem un vis, dar nu aşa cum doream.
Ci de unul singur.
31 octombrie 2013
