Datoria cercetasului este sa caute brese in sistemul de atac al inamicului sau.
Cautandu-le, el poate cadea in tot felul de capcane.
Totusi, daca nu o face, el risca sa fie dat afara din propria lui acasa. Si tara.
In fond, nu este vina lui ca nu mai este tanar.
Nici ca a tot facut fata la atatea atacuri, in care a pierdut un sfert din populatie. Care a trecut la inamicul care l-a pus mai bine in valoare. Oare? Alt sfert, a cazut in lupta. Alta populatie, a murit inainte de nastere.
Pe front, sursa de apa este vitala.
La noi, unde nu mai sunt codrii multi, de brad, de paine, apa este tot mai scumpa. Cu cat este mai rara, si adusa din izvoare.
Cercetasul pensionar analizeaza – greu – prin ochelari – factura de front.
Si vede ca apa costa putin mai mult decat canalul.
Nu se poate reutiliza apa de canal? In gospodarie? Isi spune. Capcana, isi raspunde. Poate. Asta inseamna alti bani. Pentru filtre, energie, si substante. Oferite de inamic. Contracost. Cu ce sa achit?
Cum pot plati mai putin pe apa? Cosumand mai putin. Dar apa de ploaie nu pot sa beau? E as bea. Beam, odata. Era atat de curata. Cine si-a batut joc de ea? Nu cumva tocmai samuraii ozonului? Nu cumva tocmai bautorii de formula I? De pe arenele risipirilor?
Nu este interesant ca tocmai ea, Regia, de front, a apelor, nu a pregatit solutii de salvare a cercetasilor, ramasi fara munitie cu acoperire in liniste, la zidul executiei miscarii de revolutie, a Pamantului?
A facut-o, sau nu?
Daca a facut-o, totusi, de ce se moare, de atata timp, de sete, de foame, de boli, de indiferenta, de nepasare, de disperare?
Sau – a la geurre, comme a la guerre . E suficient sa spui: Mon Dieu, sauvez-mois!
Si va ploua vesnic…
Cu aur…
Dar va ploua, oare, pentru fiecare?
16 iunie 2015
