Domnului Profesor Barbu Marian
Plecasem spre inima mărţişorului. Drumul recunoştinţei de primăvară. În papuci de pâslă. Casa Mărţişorului mă invitase la ora 6 fix. Şi am bătut. Cu un buchet de flori spre aducere aminte. Casa era atât de aproape de mine. Îi vedeam tustrele ferestrele luminate până la ceasuri târzii din noapte. Dar nu-i ştiam numele. Cine ştie numele Caselor Mărţişorului? Nimeni. Toate tac mâlc. Batem cu inelul de fier în poarta de lemn. Casa nu aude. Casa Mărţişorului nu răspunde uşor, măcar că te vede şi te aude de departe. Stă la masa de scris pe un jilţ de lemn. Poate tocmai deschidea o scrisoare. Poate răspundea unui prieten vechi. Poate visa o întâlnire de demult. Poate se rătăcise departe de ferestre. Mai batem. Uite că nu e bine să te dai bătut de la prima bătaie. Casa Mărţişorului iese în curte. Bine aţi venit. Florile sunt pentru Doamna Odaie. Să intrăm la Doamna Odaie. Curată, cu un caier de lână şi o maşină de cusut. Numai maşina de scris s-a ascuns după sobă, şi toarce ca o mâţă. Casa mă invită sus. Păcat. Doamna Odaie ar fi vrut să rămânem împreună. Şi eu. Dar Casa Mărţişorului ştie ce ştie. Are ceva să-mi arate. Limba de jos mi-a rămas limba de afară. Limba de trafalete. Casa are altă opinie, sus. Instantanee. La drept vorbind, are pe suflet multe miresme ale aceleiaşi limbi. Vrea altă haină. Dar haina ei, în propria-i casă, este haina de grădinar. Că a primit pe o carte veche o dedicaţie nouă, cu o zi înainte, nu este lucru de mirare. Vine de la un frumos nebun al marilor oraşe. Simţul schivnic taie până la sânge. Şi doare până la lacrimă.
Numai flori pe pereţi. Doar că se numesc cărţi. Florile cresc una peste alta din podea. Casa Mărţişorului mai visează un corp de bibliotecă. Şi-mi dă o floare de lămâiţă. Uite ce scriere mică. Dar Casa vorbeşte în dodii. Şi mătură cu limba de-a-ndoaselea, uneori. Alteori, de-a dreptul. Să vadă în ce zodii, petrec. Dar piticii se cunosc după litera. Ba îşi mai scriu şi scrisori ca de la a-mic la a-mare. Au un gen e-pistolar lesne confundabil. Trag unul în altul cu seminţe de flori. Blaga la Marin, şi Marin la Blaga. Poate mai răsare un pui de mărţişor.
Acum, ce are Casa Mărţişorului sus, pe peretele din faţă, drept în faţa jilţului şi a mesei de scris, este o taină care s-a întredeschis. Şi Casa Mărţişorului vrea să-mi arate. Ştiam demult. De când? Dintr-o fotografie la aniversarea Casei Mărţişorului. La muzeul lui nea Mărin. Dar Casa mi-a spus că este Arhitect. Casa îşi simte Zugravul şi ArhitectDragostea. Şi Zugravul i-a dat florilor ei simţul atracţiei piliturilor de suflet.
Nu toate tablourile sunt ale oului. De la un timp, de câte ori îmi pare că văd o ramă de stejar cu suflet în ulei, îmi sare inima din piept. Ăsta e al oului lui Sorin Novac. Nu, dragă. Ăsta e al ucenicului Lucrăretelui. Lucrăretele de Silviu Purcărete a semănat atâta scară, că nu mai poate vedea nimeni una, de aluminiu măcar, fără să zică: Asta e a Lucrăretelui. Mare scărar Lucrăretele ăsta! Cine nu-i urcă scările, este condamnat să le coboare!
Uite şi un jurnal proaspăt de gospodărire a florilor. Pe unde le-am trimis miroasele? Care au amirosit? Care mai au nevoie de bălegar? Scris a-mic de a-mare.
Frumoasă este o oră de ascultare în Casa Mărţişorului. Doar la ieşire, un perpetuum-mobile care stă. Ce-mi place mie un lucru care nu se mai gată, odihnindu-se. Casa Mărţişorului îi dă un bobârnac. Şi cum stătea de cuminte, aşa de cuminte se opri din nou.
3 martie 2000
