Am auzit si aud strigandu-se : Libertate!
Nu am auzit strigandu-se: Unitate!
Am auzit strigandu-se: Libertate!
Ca sa se traiasca: Scapa cine poate!
Unitatea inseamna altceva. Ca este salvata toata lumea.
De cine? De unul singur? Poate? De o mie? Pot? Sau de toti? Fiecare pentru toti, si toti pentru fiecare?
Libertatea fara unitate inseamna sa te cateri pe acoperisul lumii, si sa iei premiul cel mare. Mana ta de tarana. Lasand cu gura cascata o masa satula de firul ei de nisip. Dincolo de acea masa, o alta, dezumanizata, intra in pamant, eutanasiata pe cale naturala, si o alta sta in capul mesei festinului, aruncand cataratorilor praf si pulbere.
Sa strigi lumina? Nu este lumina pe pamant? O mai vede cineva? Se bucura de simpla lumina?
Sa strigi caldura? O mai simte cel caruia nu ii este niciodata frig?
Sa strigi apa? Va cere cel care nu este insetat?
Sa strigi hrana? Va striga cel care se indoapa, din inertie, necajit el insusi, poate, pe toti, ca nu e imponderabil?
Sa strigi invatatura? Va striga cineva, cand ea nu ii va fi de folos, ca sa urce?
Sa strigi sanatate? Cui ii mai pasa de ea, cand intai trebuie sa traiesti, ca sa iti traiesti viata? Liber? Asa cum vrei tu? Si abia apoi, cand ti-ai pierdut sanatatea, daca mai apuci, strigi: Ucigasilor! Voi sunteti vinovati! Si cati nu au incercat. Sa iti spuna. Si tu ai vrut sa fii liber.
Sa strigi : Vreau? Si daca ai primi tot ce vrei, de pilda de cate ori vrei ceva, ti s-ar oferi, ti s-ar simula, sau chiar ti s-ar da, ai fi multumit? Nu ai vrea altceva, si altceva, si altceva? Sa ti se dea? Sa ti se tot dea? Sa fii un vesnic intretinut? Al ruinarii altora? In slujba ta?
Sa strigi: Destul? Nu am auzit pe nimeni strigand Destul. Am prea mult. Eu dau. Pentru ca atunci ar trebui sa se gandeasca cui. Ar cauta in jurul lui. Parinti. Frati. Rude. Profesori. Colegi. Prieteni de suflet. Sfetnici buni. Intelepti consacrati. In casa. In vecini. In oras. In judet. In regiune. In tara. Si in afara. Asta inseamna Unitatea care nu se striga. Si tot asta inseamna si Libertatea. Unii le fac. Fara sa strige.
Nu vad de ce trebuie sa le strigi pe amandoua.
Cred ca se pot spune ca de la om la om.
In stafeta empatica a omeniei.
Cat despre greselile dee comunicare in lozinci, exista – pentru corectare – o foarte lunga vesnicie.
Privesc oamenii.
Unii nu au habar cat sunt de bogati. Si saracesc cu fiecare noua vrere.
Altii, habar nu au cat sunt de bogati. Si totusi, nu au. Nici macar o firimitura din ce au nevoie. Sau de vrere.
Vad pretutindeni oameni din ce in ce mai singuri.
Bombardati de lozinci. De ordine. De reclame. De stiri. De dorintele exterioare. Ale altora. Convinsi ca sunt ale lor. Stiinta, Cultura, Educatia, Justitia, Sanatatea, Viata, Urcusul, – au devenit bastioane de singuratate. Care isi apara doar cauza lor.
Nu este, cumva, una mai inalta?
A tuturor? Victimelor terorii centrelor? De propagare a perturbatiilor? In sistemul spiritual si material al planetei Terra? Al Unitatii si Libertatii ei?
Eu am nevoie permanant de recalibrare la Marele Suflet Universal.
Altfel, sunt intr-o continua , si repetabila eroare, dereglare si degradare.
Din ce in ce mai mare.
4 octombrie 2014
