În căruţa verde, nouă,
cu puţină lucernă sub băncuţa prinsă cu patru cârlige de fier, de uluci,
m-am întins, totuşi, cu o supărare mai mare în suflet.
Alături,
fără altă grijă, decât a preocupărilor vizibile,
Matei [băieţelul de 9 ani] şi tata se ocupă de grătar:
au pus lemne, cât o piramidă, în cupa de fontă.
Matei încearcă să dea primul foc.
Vântul,
care suflă în pomi, ca în fluiere,
stinge din toropeală, dar şi chibritul.
Copilul scapă de înfruntat vântul,
când mamaia Domnica îl cheamă la pui, să le dea drumul afară.
Fără a şti, în alergare, ia şi din amorţeala metafizică a mea.
Ca un zmeu se înalţă aşteptarea de mai bine.
