JIANU LIVIU-FLORIAN, ALTER IUDA, poeme spirituale, Editura SEMĂNĂTORUL, online, ediţie revăzută şi adăugită, iulie 2011.
Poezia ca exerciţiu de supravieţuire, practicată de acest autor, a devenit demult, un modus vivendi şi aer de respirare, exercitarea Crezului şi continua îmbunătăţire spirituală, pe calea, greu de străbătut spre desăvârşire.
Noul volum de poeme semnat de Jianu Liviu-Florian relevă, cu asupră de măsură, spiritul neliniştit, în căutare de certitudini al poetului, pornit pe drumul fără de popas al credinţei. Se zice că în credinţă nu trebuie să existe odihnă, fiindcă spiritul devine lânced. Acasă, pe drum, în biserică, în orice loc am fi, luăm credinţa cu noi în desaga sufletului. Şi, vai de cel care-o pierde pe drum! Cu greu va putea s-o regăsească intactă. Frământările unui spirit cercetător, în căutare de pace, au zămislit versurile de faţă, spre înţelepţirea celor care mai umblă năuci, pe cărări de-mprumut şi calcă pe-alături.
E adevărat că astăzi, mai mult ca oricând, lumea s-a îndepărtat de Dumnezeu, îndoiala a prins colţi, nepăsarea a dat rădăcini şi, în imensa câmpie cu mărăcini a necredinţei, mai răsare câte o floare rară, un om care s-a ţinut drept, în pofida tuturor ispitelor. Până şi Iuda se plimbă dezinvolt pe toate drumurile şi e considerat “aproapele nostru”. De ce? Avem prea lesne tendinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu, de a-L trăda, de a-L crucifica noi înşine. Ce să ne mai mirăm de grozăvia întâmplată acum două milenii? Dintre om şi Dumnezeu, noi alegem, de fiecare dată omul. Ca să nu-l supărăm, să nu-l jignim, să nu se simtă ofensat. Dar oare, Dumnezeu cum se simte, în faţa alegerii noastre? Nu-mi fac rugăciunea fiindcă mă aşteaptă un om să merg la plimbare. Nu mă duc la liturghie, unde mă aşteaptă Isus Cristos în Sfânta Taină, fiindcă trebuie să fac alte treburi. Nu-L aşez pe Dumnezeu drept început şi capăt al tuturor lucrurilor, pentru că am muuult mai multe altele de făcut. Da, cam asta înseamnă să fii Iuda. Nu trebuie să te duci să-L vinzi romanilor. E de ajuns să-L neglijezi, să-L uiţi. (Dar Dumnezeu poate fi uitat?) S-a vorbit mult despre Alter Christus, dar despre Alter Iuda, nu s-a prea vorbit, deşi sunt mult prea mulţi de Iuda pe lume. Dar nu vor sub nici un chip să recunoască, crezându-se fără de păcat.
Un om sfânt a fost întrebat odată, cam cât timp trece, fără să-L pomenească pe Dumnezeu? –Uneori, chiar şi cinsprezece minute, a răspuns omul, care se ruga zi şi noapte în Duh, Rugăciunea Inimii. Cinsprezece minute fără Dumnezeu! Dar noi, din 24 de ore, îi acordăm măcar cinci minute? E prea mult? Negociem. Măcar un minut într-o zi şi o noapte, Lui care e permanent alături de noi şi nu ne părăseşte niciodată, chiar dacă ne lasă de capul nostru, să alegem ceea ce credem că trebuie să facem.
Poarta e strâmtă. Drumul îngust. Puţini se încumetă. Unii se pierd pe drum. Până la Lumină, trebuie să străbaţi întunericul deplin al lumii care te pândeşte şi te înhaţă cu braţele-i multiple. Puţini vor vedea Lumina.
De asemenea, puţini au conştiinţa că greşesc. Şi lucruri abominabile li se par fireşti, ba chiar necesare. Nimeni nu mai stă să discearnă. Ispita e dulce, suceşte minţile, îţi ia ochii şi-ţi înrobeşte simţurile.
Dar, din cei care conştientizează că au greşit, câţi au puterea, voinţa de a se întoarce, de a-şi mărturisi faptul, de a se căi şi de a-şi propune îndreptarea? Cei care iubesc socotelile, să facă socoteli. Să vedem ce mai rămâne.
Alter Iuda! Câţi oameni s-au întrebat vreodată, dacă nu cumva şi ei L-au vândut pe Învăţătorul, nu, nu în Grădina Ghetsimani, ci în fiecare zi, acasă, la lucru, în societate? Ne e teamă să recunoaştem. O analiză lăuntrică făcută cu discernământ şi obiectivitate, ne-ar lămuri. Nu suntem cu nimic mai presus decât cel care a fost numit de-a lungul mileniilor: Vânzător de Dumnezeu. Treizeci de arginţi erau o sumă. Adevărul e că noi îl vindem pe Dumnezeu, cu mult mai ieftin. Pe te-miri-ce. Şi nu ne simţim deloc vinovaţi, ridicăm din umeri şi spunem: Asta e! Aveam nevoie de bani.
Jianu Liviu-Florian scrie în “Aproapele meu, Iuda”: Jos, în Grădina Ghetsimani, / Te vindem iar, cu un sărut, / Şi-n loc de rugă, primim banii, / Şi facem ce e de făcut –// Ne spânzurăm clipă de clipă / De noi cuvinte şi idei – / Dar pe Golgota, crucea ţipă: / “Voi sunteţi niste farisei!” E destul de edificator.
Autorul, nu numai că-l consideră pe Iuda aproapele său, dar îşi propune să se şi roage pentru iertarea lui. Astfel se verifică spusele Domnului: Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri … “Pentru aproapele meu Iuda, care sunt, / Te rog întâia dată pe pământ – / Lui, iartă-i toată lepădarea grea, / Infernului, dă-i mila Ta! // Ce ar mai fi pe Lumea bună, de iertat, / Fără de mine, Iuda, cel bogat? / Şi dacă eu nici nu aş exista, / Infernului, dă-i mila Ta! // Pentru aproapele meu Iuda, pentru care / Nu s-a aprins pe lume, lumânare – / Lui, celui care-n veci se va mustra, / Infernului, dă-i mila Ta! // ( … ) // Pentru aproapele meu Iuda, milă, Sfinţi! / Noi avem TOT – el, treizeci de arginţi -/ Şi pe Iisus îl vindem tot aşa, / Infernului, dă-i mila Ta! 29 august 2008” (Pentru aproapele meu, Iuda).
Prin mesajul pe care-l comunică, prin poezia pe care o respiră, Jianu Liviu-Florian se face, mai mult decât un apostol al Cuvântului christic, mai mult decât un ucenic la Şcoala Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, se face un sacerdot în Cuvânt, în simţire, în inimă. Faptul că el doreşte să împărtăşească din preaplinul său sufletesc este cu atât mai onorabil. Este un act JERTFELNIC. Se împarte, se dumică, se cuminecă, se fărâmiţează, adăugându-se şi înmulţindu-şi fiinţa, sporind în virtuţi şi-n demnitatea lui de creştin autentic. El este mai degrabă, aidoma vameşului care, la uşa templului, a îngenuncheat, bătându-şi pieptul şi spunând cu lacrimi în ochi: “Doamne, Isuse Cristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceste cuvinte au devenit Rugăciunea Inimii şi unii sfinţi au practicat-o, ajungând să se roage continuu, în Duhul Sfânt, coborându-şi mintea în inimă. Mai mult decât atât, dau mărturie paginile Filocaliei, Duhul se roagă pentru ei cu suspine negrăite. Chiar şi monahii şi pustnicii zilelor noastre practică această rugăciune, în smerenia lor.
Autorul se recunoaşte nevrednic de o asemenea rugăciune. Puţini sunt cei care ajung ca Duhul să se roage pentru ei permanent. Jianu Liviu-Florian, prin poemele sale spirituale ne învaţă caritatea, generozitatea. Atunci când oferim ceva omului, Cristos este cel care primeşte. Poemele lui sunt pâine şi apă vie pentru flămânzi şi însetaţi de lucruri spirituale. Versurile sunt edificatoare în acest sens: “Când struguri am adus unui levit, / Şi-o pâine pe altarul gol, am pus, / Flămânzii lumii nu le-au preţuit – / Dar a venit, şi a mâncat – Iisus.
// Şi în acelaşi fagure de schit, / Când straiul ros şi peticit am dus, / La goi li s-a părut că e-nvechit, / Dar a venit, şi l-a-mbrăcat – Iisus. // Şi am adus şi apă, fericit, / Târziu, când timpul pregeta pe fus – / Dar cei setoşi doar vinul au poftit – / Dar a venit, şi a băut – Iisus. // În temniţi, un cuvânt, ca un chibrit, / Aprins-am lângă gratii, la apus, / Dar nici-un deţinut n-a auzit – / Dar a venit, şi ascultat – Iisus. // Pe lângă stafful lumii cel bogat, / Mai este unul, veşnic mai presus: / Mai gol, flămând, setos, bolnav, uitat, / Primind firimituri din ce Ţi-a dat – Iisus”. 4 septembrie 2008” (Party-ul Domnului).
Aceasta este o parafrază la pericopa biblică în care Isus le spune apostolilor: “Ori de câte ori aţi dat ceva unuia dintre aceşti copii ai mei, Mie mi-aţi dat”.
Autorul strecoară adesea, pilde şi învăţăminte, fără să fie, cu tot dinadinsul, didacticist. De pildă, faptele mărunte, săvârşite zi de zi, pot alcătui un buchet de merite înaintea lui Dumnezeu. Omul nu trebuie să strângă, mai mult decât îi trebuie pentru întreţinerea zilnică: “Zadarnic umpli carul până la vârf, cu lemne, / Căci oiştea purtată spre casă – va plesni – / Mai bine ia din codru – şi Domnul să te-ndemne – / Un vreasc anume: vreascul de fiecare zi – // Ai vrea să muţi şi munţii, dar punga ţi-este goală, / Şi trag mereu de tine familie şi copii – / Dar poţi pentru o lume, să gânguri cu sfială / O biată rugăciune, în fiecare zi – // ( … ) // Un sfat, o vorba bună, sau numai o mustrare, / Sau doar o ascultare de ştii a dărui / Acelora ce-s singuri, şi mult prea des, îi doare, / Un vreasc ai luat din codru – în fiecare zi – // Şi neavând nimica, nici ban, putere, faptă – / Închină-te cu gândul, pentru cei morţi, şi vii – / Pentru întreaga Lume, te roagă, şi aşteaptă / În Iadul Lumii, Raiul de fiecare zi -// Zadarnic umpli carul, să saturi viitorul – / Căci oiştea purtată spre casă – va plesni – / Mai bine ia din codru, pentru Iisus, Păstorul, / Un vreasc anumevreascul de fiecare zi. 5 septembrie 2008 – 29 ianuarie 2009”. (Vreascul de fiecare zi).
Poetul “traduce” pildele evanghelice, le tălmăceşte în felul său şi apoi le parafrazează liric pentru a fi însuşite cât mai lesne, în special de cei tineri. Tălmăcirea Cuvântului Evanghelic, însă, nu e o treabă uşoară. E nevoie de adâncă reculegere şi meditaţie, de înţelegerea tâlcului ascuns în pericope, dar, mai ales, e vorba de răbdare şi disponibilitate sufletească. Iată, acest poet, în loc să vorbească despre deşertăciunile lumii şi de goanna după vânt, în spiritul lui Qohelet, el alege această modalitate de expresie, puţin încercată de poeţii contemporani.
Una din poezii îi omagiază pe profesori, pe care autorul îi numeşte „icoane vii” şi „un fel de sfinţi” în faţa cărora, îngenunchează chiar Isus şi-i aşteaptă „să le sărute mâna dreaptă”. Este cel mai frumos omagiu faţă de cei care ne-au învăţat carte.
Ceea ce e cu adevărat remarcabil la poezia lui Jianu Liviu-Florian este limbajul adecvat scrierilor sacre, împletit cu cel laic uzual, într-o tot armonios, pe înţelesul tuturor, care merge direct la inima cititorului. Practic, poemele sunt ca nişte psalmi laici ori ca nişte rugăciuni. Tematica abordată este şi ea în măsură să reflecte problemele cu care se frământă creştinul de azi. Unele poeme au ton elegiac iar altele, aspectul şi muzicalitatea sonetului sau rondelului, fără a păstra întotdeauna, forma fixă a acestora. În orice caz, poemele se înscriu în linia clasică, având versuri în formă de catren, cu rimă împerecheată sau încrucişată. Autorul este un bun cunoscător al literaturii religioase de factură ortodoxă, în special, al învăţăturilor sfinţilor români, pe care-i citează frecvent, alegându-şi, din scrierile lor, motto-uri sau citate în interiorul poemelor.
Sfinţii sunt aduşi în contemporaneitate, lor le sunt dedicate poeme şi rugăciuni, ei sunt întrebaţi despre anumite probleme care-i frământă pe cei mulţi şi mici, la ei recurge poporul spre mijlocire şi binecuvântare. Astfel, este „Rugăciune către Sfântul Dumitru”.
După principiul staienhardt-ian „Dăruind vei dobândi” şi după înţeleptele vorbe ale acestuia lăsate discipolilor, drept care, omul generos dăruieşte, nu din ce are, ci mai ales, din ceea ce nu are, iar Dumnezeu îi înmulţeşte darul, Jianu Liviu-Florian, în poemul: „Să dai ce n-ai”, oferă din puţina avuţie care nu se împuţinează niciodată, sufletul său transpus în poeme: „Din ce nu am, vă-mpart şi vouă: / Credinţă, lacrimi, brânză, ouă – / Din ce nu am, măcar cu gândul / Şi tot vă dăruiesc, de-a rândul – // Din ce nu am, vă dau de toate: / Salarii, slujbe, sănătate – / Şi tot ce nu pot împărţi / Vă-mpart măcar în poezii – // Şi voi, şi voi, măcar în vise / Să faceţi daruri nepromise – / Salarii, slujbe, şi cu gândul / Daţi ce n-aveţi, la toţi, de-a rândul – // Ce fericire e să dai / La biete inimi, tot ce n-ai – / Ce vis frumos, măcar în vis / Să dai ce n-ai, din paradis – // Din ce nu am, vă-mpart cuminte / Tot ce pot scrie în cuvinte – / Şi din ce n-ai, de-mi dai şi mie / Îţi mulţumesc o veşnicie … 28 octombrie 2008”.
Cu adevărat omul se simte cu mult mai fericit, când oferă ceva, decât atunci când primeşte. Şi ce alt dar este mai minunat, decât prinosul sufletesc?
Cu toate acestea, tărâmul pe care se învârte atât de lejer poetul,este unul ideatic, el fiind un fel de Ioan Înaintemergătorul care propovăduieşte în deşert. Urechea lumii nu e dispusă a asculta cu luare aminte îndemnurile, admonestările, sfaturile, rugăminţile autorului, la fel cum iudeii nu-şi plecau urechea la spusele prorocilor, împăraţilor şi oamenilor sfinţi din vremea aceea. La fel cum, în cei trei ani de viaţă publică a lui Isus, iudeii nu l-au recunoscut pe Mesia în fiul teslarului şi al Mariei, ba chiar, în localitatea de baştină, Nazaret, mulţimea era gata să-l lapideze, motiv pentru care, Domnul Isus nu a făcut acolo nici o minune şi a plecat mai departe.
În poezia “Rugăciune”, autorul adresează creştinilor îndemnul: “În fiecare zi, să faci un bine … / Căci vremea-ţi trece, tot aşa cum vine … ”
Parafrazând poezia “Trebuiau să poarte un nume” a lui Marin Sorescu, Jianu Liviu-Florian scrie poemul “Tu n-ai existat” în care suflul amintirilor străbate nostalgic sufletul autorului în versuri copleşitoare: “Tu n-ai existat. //
Au existat numai nişte învăţători /Care socoteau zi şi noapte / Câţi copii intră în cartea vieţii / Şi nu puneau geană peste geană / Până când nimeni, nici-un copil, nici-un elev, / Nu rămânea nici singur, nici pe dinafară – // Tu n-ai existat. // Au existat numai nişte părinţi / Care au trăit mai înainte, cuminte – / Şi cum nu au trăit niciodată îndeajuns / / au rămas printre noi / Să trăiască şi prin cuvinte – // Şi a mai existat o limbă / A tuturor limbilor / De aceeaşi limbă / Care bătea clopotul, / Sau toaca, / Sau buciumul, / Sau plugul, / Sau sabia, / Sau doina, / Sau altor scorburi înalte / ale inimii, le dădea foc / să ne lase cuvintele, pe pământ, / calde, / să le coacem în vatră, / să punem pe ele sarea lacrimlor, / să le dăm să le guste / lumii întregi, la un loc – // Tu nu ai existat. // A existat numai o masă / La care se aşezau părinţii, / Educatorii, învăţătorii, şi profesorii / Şi cei dinainte, şi cei dinapoi, / Şi vorbeau despre cum o să fie pe tine, / Când vom veni noi – // Şi pentru că toate acestea / Zideau veşnicia, / Şi pentru că a fost odată, /cum va fi totdeauna / Adevărată, povestea // Ţi s-a spus: / România. 2-3 decembrie 2008”.
De o vibraţie specială este poemul “Mulţumesc” – în care poetul îi este recunoscător ţării care i-a fost: mamă, tată, educator, strămoşi, limbă, biserică, altar, urmaşi, bucurie, moarte şi înviere, într-un cuvânt, Totul.
Autorul are inserate-n volum şi o serie de colinde şi cântece de Crăciun, de Anul Nou, de Moş Nicolae, Cântec de Lerui-Ler, Vis de Crăciun, şi multe alte poeme sub formă de colinde laice, chiar o parafrază la “Fetiţa cu chibrituri” a lui Hans Christian Andersen.
În cel mai curat spirit românesc, autorul îi aduce un elogiu lui Eminescu, în faţa celor care sunt tentaţi să-i pângărească memoria, în poemul: “MAI AM UN DOR SFIELNIC“, unde filiaţia eminesciană este evidentă: „Pe Eminescu, nu îl pângăriţi / De ziua lui, cu flori, ori în cuvinte – / Unui poet din cei mai chinuiţi / Puneţi-i doar, o pâine, dinainte – // Pe Eminescu, nu îl îmbrăcaţi / În imnul ascultărilor de sine – / Celui mai necajit dintre cei fraţi, / Acoperiţi-i golul, cu ruşine – // Pe Eminescu, singur, lângă mare, / Lasaţi-l doar nemuritor, să plece – / Şi încălziţi-l numai, fiecare, / Pe cel mai singur degerat, din zece- // Lui Eminescu, lângă codrul, linul, / Lăsaţi-i somnul liber, şi aproape – / Şi dăruiţi în orice zi, puţinul, / La omul din cuvântul searbăd: “frate” – // Lui Eminescu, cum pribeag nu este, / Doar legănat de codri, şi luceferi – / Cu viaţa voastră, scrieţi-i, poveste, / Să-i fie fraţii mici, cu toţii, teferi – // Va geme lumea-n patimile, toate, / Şi în cuvinte noi, cumplit cântate – / Lui daţi-i, dăruind celui aproape – / Un dor sfielnic – nesingurătate … 14 ianuarie 2009“.
Tematica Epistoliarului către şi de la Dumnezeu, din alte volume este reluată şi în acest volum, într-o serie de poeme în care, om şi Dumnezeu schimbă mesaje şi păreri. Sunt poeme absolut fermecătoare: „Mi-a scris aseară Dumnezeu – /Căci îi tocmisem o scrisoare, / Să nu-L las singur, când îl doare / Povara ultimului om – // Îmi caligrafia, molcom, / Că i-am făcut plăcere mare – / Că-n trista Lui însingurare, / Şi-a amintit, de El, un om – // Semna cum scrie El, mereu – / Cu flori de câmp, de cer, albastre – / Cu toate visurile noastre – / Pe iia inimii de seu // Eu, Doamne, cred că-Ţi voi mai scrie – / Măcar atât să-Ţi las, în urmă – / Limba română, mereu vie – / Cum laşi Tu, Pacea, peste turmă – // Mi-e frică doar, că-n Tot Pământul / Nu voi găsi vreo povestire, / Sau voi greşi, mereu, cuvântul, / Căruia –i dai – o mulţumire … // Dar îţi voi scrie … voi tot scrie … / Să ştii că singur, niciodată, / N-am sa Te las, ca să Te bată / Singurătatea Ta cea vie … // Vă rog frumos, pe voi, ce ştiţi / Mai bine, graiul omenesc – / Şi mult mai bine, să iubiţi, / Vorbiţi-i … până într-o zi // Când vă va scrie: mulţumesc … / 15 ianuarie 2009” (Mi-a scris aseară Dumnezeu).
Un motiv în plus de omagiu şi recunoaştere unanimă îl constituie poemul: “Poeţii noştri de la ţară” – dedicată lui Grigore Vieru:”Poeţii noştri de la ţară, / Când urcă-n cer, în sat coboară – / Şi-n ţarini, seamănă poeme, / Pe nume, mamele să-i cheme – // A lui Vieru, sau Sorescu, / Alecsandri, sau Eminescu, / Când urcă-n cer, coboară-n sat, / Să stea cu ţara lor, la sfat – // Să are, când, cât de adânc, / S-ajungă fiecărui ţânc, / Ce să le dea, din ei, să fie / Şi pâine, dar şi poezie – // Poeţii noştri de la ţară, / Chiar dacă vor, nu ştiu să moară, / Doar se întorc la ei, în sat, / Să facă sfinţilor, curat – // Şi sfinţii stau, cuminţi, în rame – / Atâţia taţi, şi-atâtea mame, / Cât nu încap nici în icoane / De câte lacrimi au în rane – // Poeţii noştri de la ţară, / Când urcă-n cer, în sat coboară, / De-a dreapta tatălui, năframă, / Precum o inimă de mamă –/8 ianuarie 2009”.
Iubirea pentru acest poet este înălţată la rang de virtute şi motiv de credinţă şi speranţă. Nimic provocator, nimic trivial nu întinează imaginea iubitei văzută de autor, precum o icoană: “Se plimba prin tine şi parcul acela, / Sărutu-ţi, iubito, e dulce-amar, / Cuibarul luminii e azi un bazar, / Prin noi, timpul urcă, pierzându-şi nacela – // Şi aripa păsării tale, rănite, / Şi gâtul de lebădă, întins muribund – / Aşa cum a fost de minţit, de cuţite, / Mai cântă şi astăzi, păgân şi profund – // Coboară şi lacul în sevele tale, / Copaci candelabre se-aprind pe alei, / Ce plini îţi sunt sânii sub hainele goale – / Şi cum li se-nchină smeriţi dumnezei – // Şi coapsele tale sunt dealuri, luminii, / Pe care te caut cu ochii închişi – / E iarna în care-nfloriţi sunt şi crinii, / Aşa cum te mângâi, cu ei, pe irişi – // Şi totul e verde, cum n-a fost vreodată, / În iarna în care n-a nins nicăieri – / Sau poate cu palmele noastre de vată, / Ne-atingem pe buze, prin ziua de ieri … 29 ianuarie 2009“.
Pilda celor Trei Sfinţi Ierarhi, Grigore, Vasile şi Ioan, cinstiţi în aceeaşi zi de Biserica Ortodoxă este cât se poate de limpede. Oamenii trebuie să-i cinstească deopotrivă, pentru că, nici unul dintre ei nu e mai mare, ci, mai mare este doar Isus Cristos (Povestea celui mai mare dintre sfinţi).
De o candoare şi sensibilitate aparte este poemul „Cântec de leagăn“ dedicat mamei: „Mamă / Dragostea ta mă alăptează şi mă cheamă – / Copil, matur, bătrân, / Încă mă iei în braţe şi îmi dai copilăria toată, de la sân – // Mamă / Când toată lumea va să râdă, va să geamă, / Tu, pas cu pas, / Mă vei cauta prin infinit, o veşnicie, şi mă vei afla – doar după glas … // Mamă, / Cu carnea ta mă aperi de întreaga lume, fără teamă – / Şi nu e vamă / În care să nu dai, cu sufletul şi viata ta, de mine, seamă – // Mamă, / Adorm şi azi, în tine, ca o scamă – / Şi nu uita să-mi spui / Pe când mă porţi în catedrala pântecului tău, prin timp, hai-hui – // Dormi! Nani, pui! // Om să răsari! Om să apui! // Dormi, nani, pui! / 23 februarie 2009“.
De altfel, cântecele şi poemele dedicate Mamei sunt de o frumuseţe şi delicateţe fără cusur.
Nu întâmplător, autorul mărturiseşte într-un poem: „A mai rămas în mine o sămânţă de credinţă. / Nu e mare. Cât să mă ţină încă, pe picioare, / Ca să păşesc, cât pot de drept, de bun, pe lumea mare, / Grăunţi din munţii mei de bine, dând – la cei de-o fiinţă – // A mai rămas şi rugăciune, cât e bobul de muştar. / Ades, nimic nu-mi spune. / Câteodată, îmi dă pace. / Când ţin pentru ai mei ce am de dat, ea, doar, mă face / Pas lângă pas, să pun, când mintea-mi spune: e-n zadar! // A mai rămas în mine Viaţă. Merg cu ea, în gând. / Nu ştiu nici unde merg, şi nici de ce, nici până când – / Încrâncenat în mine este tot ce am plăpând – / Dar tot copil rămân! Si moartea – da! mă va găsi mergând! 25 februarie 2009”.
Poetul îi cere lui Dumnezeu, nu averi, nu succese, nu o viaţă fără trudă, nu sănătate ori alt bun material, el îi cere, o aşchie de pe cruce, aşa cum Sfânta Rita de Cascia i-a cerut Răstignitului un spin din coroana Lui, pe care l-a purtat apoi în frunte, toată viaţa. De cinci sute de ani, Sfânta Rita, Sfânta lucrurilor imposibile, se odihneşte cu trupul incorupt de trecerea secolelor, iar spinul din frunte i-a devenit un rubin frumos care împrăştie miresme divine. Jianu Liviu-Florian îi cere lui Isus o picătură din Lacrima Lui. “Din stana-mi de piatră, dă-mi, Doamne, atât, / Dă-mi lacrimi cu care să-Ţi ţin de urât – // Dă-mi lacrimi în loc de credinţă, şi crez, /O lume întreagă, în plâns, s-o botez –// Pe lumea cea crudă, semeaţă, şi rece, / Dă-mi lacrimi cu care nimic nu se-ntrece, // Doar lasă în urmă o pace în care / Cu marea de lacrimi Te spăl pe picioare – // Pe plânsu-mi, de calci, am să plâng cu sfială, / Şi piatra ce sunt, va fi lacrimă goală // Tocită o viaţă, de tot ce am strâns: / Cu lacrimi de aur, comoară de plâns – // Şi Tu, Cel ce este, nu mă întreba / Ce rost are-n lume, şi lacrima mea – // Ce poate să facă, când n-are putere, / Ce munte să mute, când cade, şi piere – // Când ea, de mi-e dată, Tu ştii, nu-i aşa? / Că plâng, Doamne Sfinte, cu lacrima Ta … 3 martie 2009” (Lacrima).
La final, poetul ne asigură că, oricât am fi de păcătoşi, Dumnezeu tot ne iubeşte, fiindcă suntem ai Săi: “Aşa suntem noi, Doamne, păcătoşi … / De nu am fi, nu am mai fi frumoşi – // De n-am avea păcate, măcar vagi, / Nu Ţi-am mai fi, nici Ţie, poate, dragi … // Măcar o ţâră, să nu fim perfecţi … / Să nu fim drepţi, cum morţii sunt de drepţi … // Măcar atât cât carnea ne permite … / Noi n-am cerut-o … cere ea, ispite … // Şi numai cei ce nu îi ştiu durutul, / Să fie fericiţi … măcar cu duhul … // Aşa e, Doamne, noi suntem de carne … / Altfel, am fi lumină, în lucarne … / Poate că nu avem nici-o ieşire … / Suntem de carne şi în mântuire … // Şi poate-am vrut a fi de duh, anume – / Dar n-a fost după voia-ne, pe lume … // Iar de-a fost după voia Ta, Înaltul – / Tu, judecă-ne … noi suntem păcatul … 4-5 martie 2009”.(Noi suntem păcatul).
Autorul ne oferă şi cheia titlului şi a numirii de sine drept “Alter Iuda”:
Nu de vânzare e vorba, ci de lepădare, de părăsire, de uitare a lui Dumnezeu, atunci când treburile noastre merg bine şi credem că nu mai avem nevoie de El:
“Din pilda lui Iuda, reţin o morală: / Pe nimeni, vreodată, nu doar să nu-l vând, / Dar nici să îl lepăd – căci legea banală / Frăţia ne este, înfrânt, luminând … // Şi dacă Tu însuţi, Cel fără de seamăn, / Nicicând nu te lepezi de cel păcătos, / Îmi este şi Iuda, aproapele geamăn, / Iar eu, decât dânsul, cu mult mai prejos…11 – 12 noiembrie 2010”.
Câtă vreme a mai rămas în noi, un grăunte de viaţă, o sămânţă de credinţă, o rugăciune cât un bob de muştar, câtă vreme sufletul a rămas copil, nu e totul pierdut. Vom găsi împreună, picătura de Lumină de care avem nevoie şi la care jinduim fiecare, ca să trecem, de la vremelnicie, la veşnicie. Măcar atât să împărţim cu Dumnezeu: o lacrimă de mir.
Este mesajul forte al acestor poeme iluminate de Duh, dăruite nouă, fie sub forma unor candele mici, a unor licurici în noapte, care să ne conducă pe cărăruia spre Împărăţie.
CEZARINA ADAMESCU
26 noiembrie 2011
