Partea a II-a
-Să nu dramatizăm , Corina. Nu am făcut nimic rău.
-Sigur că nu, dacă nu socotim o sticlă de whisky consumată, un tămbălău ieşit din comun că eşti cel mai tare tânăr de pe planetă, o altercaţie cu câţiva clienti şi o amendă dată de poliţie pentru tulburarea liniştii publice.
-Nu, nu, exagerezi, Corina!
-Radu, repet, ce se întâmplă cu tine? Ai devenit neglijent cu tine însuţi. Cămaşa ta, altădată curată, călcată, arată acum jalnic. Eşti obosit, ai ochii roşii şi ai început să tuşeşti. Eşti mai distant, mai rece, chiar şi cu mine.
Prins cu uşa, acesta devenea conştient că lucrurile scăpaseră de sub control, dar era incapabil de a recunoaşte adevărul.
-Corina, zise el, a fost un moment de nebunie. E adevărat că nu prea m-am simţit bine în ultimul timp, cred că am răcit, dar nu-ţi fă griji. Nu o să se mai repete. Îţi promit.
O îmbrăţişare şi un sărut o îmbunară pe Corina, dar nu anulară rezerva în legătură cu promisiunile acestuia. În mintea lui Radu se derulau numai scene parcă decupate dintr-un film, nu din realitate. Devenea confuz cu el şi cu amintirea celor întâmplate. Oare era aşa de grav? Rămase meditativ şi după ce se despărţi de Corina.
Urmară zile triste pentru el, conştientizând că îi trebuiau mai mulţi bani pentru procurarea acelor pliculeţe.
-Dacă îţi aduc Ecstasy, nu mai ai nicio problemă, pentru că întăreşte organismul, devii puternic, poţi să te distrezi mai mult şi mai intens.
Erau cuvintele lui Dragoş, de care se ataşase mult, prea mult. Dar ai grijă , spunea el, costă mai mult, dar face.
Radu aluneca, cu viteză mare, în singurătate. Începuse să aibă un comportament ciudat, schimbător, era foarte vorbăret, avea o atitudine superioară, un sentiment de fericire şi energie, uneori vesel, prea vesel, alteori trist, prea trist, şi mereu obosit. Îşi găsise alinarea într-un nou grup de prieteni nonconformişti cu care îşi petrecuse multe nopţi, spre disperarea tuturor cunoscuţilor săi, dar mai ales a Corinei, pe care o evita aproape pe faţă.
Începuse să se injecteze, căuta cu insistenţă seringi, ace sau garou. Ducea o lipsă acută de bani. Nu-şi amintea dacă avusese o viaţă liniştită, normală. Acum era urâcios, suspicios, neînţelegător. Simţea că nu era bună starea lui, ar fi dorit să nu fie aşa, însă praful sau injecţia îl storceau, îl răsturnau, îl măcinau cu o senzaţie chemătoare, chinuitoare şi obsesivă. Trecea şi prin momente când îşi spunea: gata, punct…, dar niciodată …şi de la capăt.
Nu era capabil … de la capăt, depindea ombilical de Dragoş, până într-o zi, când acesta nu a mai fost de găsit. Îl luase poliţia. Pentru Radu, adevăratul chin acum începea. Durerile nu-l mai slăbeau, totul îi era ostil, slăbise mult, prea mult, nu-l mai interesa nimic. Dorea un pacheţel, sau o injecţie, numai o doză, contra universului în care se bălăcea zadarnic…
-Radu, te simţi bine?
Dumnezeule! Era întrebarea pe care o auzise de nenumărate ori. Cu cine vorbea? Unde se afla? Simţi din nou valul de dureri.
-Dragoş, te implor, dă-mi o doză! Dragoş! Unde eşti? Tu cine eşti? Vreau să vină Dragoş!
-Radu! Sunt Corina. Nu mă recunoşti?
-Nu ştiu cine eşti! Chemaţi-l pe Dragoş!
-Linişteşte-te, Radu! Trimitem pe cineva după el. Nu te agita.
-Aşa să faceţi! Să vină Dragoş, că are să-mi ducă ceva. Nu mai suport! Vreau doza mea! Ce mi-aţi făcut? Daţi-mi drumul!
Când redeveni conştient, se afla internat într-un spital, întins pe un pat cu cadru metalic, cu mânile legate în cureluşe din piele. Trăia un sentiment de frică nejustificată, simţea că este urmărit, scrâşnea mereu din dinţi, avea o senzaţie de greaţă, privirea tulbure, tensiunea arterială crescută, tremura şi transpira abundent. Se mişca convulsiv, dorea să-şi elibereze mâinile, ţipa, apoi, din cauza oboselii, parcă se liniştea, apoi totul se repeta, se repeta….
-Domnule doctor! strigă Corina.
-Intră în stop cardiac! Repede, o fiolă de adrenalină! dădu ordin doctorul de serviciu.
Echipa medicală se strânse în jurul lui Radu, iar Corina părăsi salonul, când cineva strigă:
-Nu răspunde la stimuli!…
-Defibrilatorul, repede, încarcă-l la 300 de jouli…
-Tot nu răspunde!
-L-am pierdut! se auzi vocea deznădăjduită a doctorului.
-Nu! Salvaţi-l ! mai apucă să strige Corina şi leşină.
Radu deschise ochii şi nu văzu decât alb. Totul în jurul lui era alb. Şi oamenii erau albi. Veneau la el şi-l atingeau cu mâinile lor, albe. Vorbeau, dar el nu-i auzea. Nu simţea nimic. Era uşor şi se pierdea în abisul deschis în faţa sa. Auzi un ţiuit, care nu încetă nici când, de niciunde, apăru Dragoş. Zâmbind, îi întinse un pliculeţ. Radu nu-l luă şi acest lucru îl înfurie pe celălalt. Se încruntă şi cu degete încleştate începu să-i deschidă gura, forţându-l să înghită pliculeţul, iar Radu gândi că nu va mai putea respira şi începu să tuşească, strigând din toate puterile lui:
-Asta este decizia mea: nu mai iau!
Se ridicase brusc de pe pernă. Doctorul, care se îndrepta cu părere de rău spre uşă, rămase perplex. Se întoarse, îl examină pe bolnav, apoi zise:
-Este incredibil! Uneori medicina poate fi învinsă de proprii pacienţi. Tinere, tocmai ai primit o a doua şansă!
