Ce poate fi mai frumos și mai bun în viață decât o familie unită… (…) trăind într-un colț de lume numai cu bucuriile ei mici, așa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume și s-o fărâmițeze…. Tudor Mușatescu
Adolescența mea a coincis cu pruncia verișorilor dinspre tată, copiii unchiului; mă duceam în vacanțe la Cleanov, cu intenția secretă de a o reîntâlni, în jocuri variate, pe Liliana, o fetiță pe care o simpatizam – speram s-o impresionez mereu cu talentul de orice fel, inclusiv de a juca handbal. Pe mama Ioana (bunica paternă) o regăseam numai cu treburi de veritabilă mamă, pe cap (din cei trei nepoți, în afară de mine, pe care îi avea în grijă să-i crească, unul era bebe). Spăla tot timpul. De la atâta spălat cu mâinile (neavând mașină, erau vremuri fără cultul atâtor automatizări), făcuse o bubă, care abia i s-a vindecat, între degetele palmei drepte. Atât de ocupată fiind, nici nu mă băga în seamă, n-avea timp fizic, dar nu pretindeam aceasta. Pe mine mă interesa mult să-mi zâmbească Liliana. La două săptămâni, pica în vizită unchiul, să-și vadă bobocii, iar lucrurile, pentru o zi, două, cât stătea el, se schimbau: bunica făcea azimă (rotundă și dată cu gălbenuș de ou deasupra) în țest, tăia un pui (de găină) sau o gâscă etc.
În rest, eu mâncam dimineața lapte (de capră) proaspăt în care dumicam pâine pe mașină (pe tablă). Tipul de prânz nu mi-l mai amintesc pentru că nu mă interesa mâncarea; toamna, pe înserat, rupeam struguri (din via din grădină) pe care-i mâncam, fiind atât de gustoși, cu pâine dospită.
Am învățat să citesc foarte bine (citeam cel mai bine din clasă – și azi, mai primesc aplauze când lecturez ceva) de la lecția Cu – cu, din Abecedar. Eram în impas. Mă bâlbâiam de teama observațiilor tăioase pe care mi le aducea mama. Însă a intrat pe ușă, cu altă stare, mama Ioana:
– A! ce?, fetiță, tu erai mai deșteaptă ca el? Citeai mai bine?
Ambițioasă și orgolioasă, mama i-a dat replica:
– Învață, matale, cu el…
Și a învățat. Nu mă gândisem că și alții, pe care îi consideri perfecți, au fost copii și iată că ai o șansă până și tu cel criticat!
Starea și ritmul, tonul de a citi grupuri de litere, cuvintele, de la mama Ioana le-am deprins pentru totdeauna: o lectură intimă, de asumare a textului. Un text parcurs cu ochiul și sufletul. În lectură, de atunci mi-am respectat gândul (acela care-și proiectează altitudinile în glas) care se conecta la cel pe care-l avusese în scriere, însuși autorul. Descopeream, citind, să fiu în acord cu mine însumi, cu vocea mea interioară care-mi spune totul.
Femeie cu inimă în ea, adică harnică și iute, mama Ioana mai avea un obicei: se trezea, iarnă, vară, nu conta, la ora patru – cinci dimineața și lucra în război covoare de lână. Știa pe dinafară versuri din Bolintineanu, balade populare, pe care le rostea fără să piardă rânduri. Acum un an, ajunsă la nouăzeci de ani, citea cărți pe care ea le selecta, din biblioteca fiicei, nu ceea ce i se recomanda. În sfârșit, se bucura de ocazia de a se îndeletnici pe îndelete cu lectura, ceea ce-și dorise o viață și nu reușise…
Un gand nostalgic imi fuge inevitabil la portretul bunicii cu zbarcituri pe chip din pricina muncii, in soarele intens si dogoritor, si pielea smeada din cauza anilor multi petrecuti in arsita campului. Niciodata nu s-a codit, ii placea truda pe ogor, iar cand se inapoia acasa, la asfintit, cu trupul umezit de sudoare, zbicit de o adierea racoroasa (intr-un vehicul decapotabil, tras de cal), inca mai trebaluia sa asigure confortul, destul de saracacios, al gospodariei. Si era atat de pasnica, atat de blanda (ca niciodata nu si-a pierdut cumpatul si nu a ridicat vocea la nimeni)!!!!!