Alt individ, care mereu apare la tv. și râde caustic de cărți – de cele mai multe ori, pe bună dreptate… L-am întrezărit la intrarea în curtea vilei, apoi printre pomi și bănci. O burtă majoră, ca o paranteză umflată între un cap minor, de porumbel mirat, și niște picioare mari, groase, ca butucii. El a avut autoritatea pe care i-o conferea o funcție, primită înainte de 1989, la o revistă importantă. Funcția a scris de multe ori, pentru el, ca pentru mulți tineri (aproximativ tineri) astăzi. Cum necum a elaborat o Istorie a literaturii, despre care nu știu ce să spun, dar în paginile ei transpare multă frustrare; foarte bine, ar spune toată lumea, dar el, criticul, se poartă în continuare de parcă Istoria pe care a scris-o nu există. Ori, după o asemenea lucrare, dacă nu te cheamă G. Călinescu, trebuie să taci, să te apuci de altceva, s-o îmbunătățești eventual, nu să avansezi opinii care pentru auditoriu nu mai contează; printr-o Istorie ai anulat posibilitatea ca formularea ta să mai intre într-o lucrare notabilă. Deasupra ta e crucea, adică sentințele pe care tu le-ai dat despre o operă sau alta. S-a terminat. Lumea a aflat cum evaluezi și cum gândești. Ce sens mai are să te apuci iar de cronici (tv. ori scrise)? Nu mai sunt de tine. Încearcă să vezi dacă ești capabil să scrii un poem, un roman, o carte bună de proză de idei despre opera unui nume important etc., așa cum, înainte, ca să capete dreptul de a judeca pe alții, a făcut-o G. Călinescu. Încearcă și tu! Nu să umbli, cu ideea Istoriei ca un nor veghetor deasupra, coborâtor și tu întâmplător printre oameni. Pentru că dacă este așa, că te consideri cumva personaj al operei tale, mă mir și eu de ce fel de aparență fizică a generat aceasta. Și fără să vreau caut conexiuni între cum arăți și ce ai scris.
În paginile acestor Istorii (nu numai a celui în cauză), probabil au fost tratați neglijent eventuali genii sau n-au fost incluși. Cine a văzut-o pe Herta Müller? Prin urmare, nu înțeleg de ce să depinzi de mintea unui critic literar care are atâtea interese să promoveze pe unul sau pe altul sau nu are suficientă minte să te vadă. Este bine să crezi în tine, să pui în carte tot ce estimezi, nu, influențat de ceea ce se cere de la centru, să te conformezi unor principii estetice valabile o zi ori două. Până și G. Călinescu a greșit. Să ne gândim numai la cazul lui M. Blecher pe care-l considera simplu imitator din literatura franceză.
Cel mai bun critic este cititorul. Trebuie să facem astfel încât volumele să fie la dispoziția tuturor celor interesați de lectură: să fie acordate subvenții mai multe pentru publicarea cărților, de către minister, să se investească, deci, în cultură, nu să acordăm ca edituri, cecuri în alb unor nume care s-au consacrat într-o vreme când un tiraj de zece mii era considerat mic. Era o politică bună de stat care aprecia scriitorul. De auspiciile acestea n-au beneficiat cei care au debutat după nouăzeci. Și atunci se compară?
