Te afli aici: Acasa » Cultura » Eseuri pe teme date » Despre raportul dintre experiență și cunoaștere: Experiența este sursa cunoașterii. Marin Preda

Despre raportul dintre experiență și cunoaștere: Experiența este sursa cunoașterii. Marin Preda

Nouă ne lipsește o experiență a începutului adevărat, dacă nu cumva acest început e însăși credința: omul plămădit din lut de un părinte complet în trăsături. Dacă nu putem explica începutul cosmosului ori sfârșitul Pământului, înseamnă că momentele acestea nu ne aparțin. Sunt ale altcuiva.

În mod logic, Universul sau primul fir de praf (stelar etc.) n-ar fi trebuit să apară, neavând din ce. Și Big Bangul n-ar fi avut din ce să explodeze, de unde să ia naștere particule (atomul primitiv) care să se acumuleze? Presupunem că nimicul este o linie subțire plutind: universul pe care-l știm s-a generat de la zero în jos, în axa lui minus, a celor negative cum s-ar spune; prin urmare, noi am fi, dacă nu vrem să afirmăm despre Dumnezeu vreun cuvânt, forme ale nimicului.

Am văzut acum câteva zile pe Discovery, un reportaj care îngloba (involuntar) o parte din panseurile mele: un om săpa. Groapa (care se adâncea) simboliza zeroul, punctul inițial, iar grămada de pământ de alături, apărută din neantul care se afunda în sine, materia. Reportajul și-a pierdut, la un moment, firul, socotind teoria demonstrată. Manopera era a unui oarecare individ în film, un figurant. Dar în cazul cosmosului, întreprinderea aparține lui Dumnezeu: aceasta nu s-a spus, dar dacă ai fi urmat logica filmului, aici ai fi ajuns. Și să considerăm că spațiul evoluează permanent, independent de vreo divinitate, că ajunge la un apogeu al metamorfozei, când magnetismul permite armonia: distanțe perfecte între planete, curenți potriviți de aer etc. care nouă, pe Terra, ne dau pace și liniște în trai, posibilitatea existenței. Și într-un asemenea moment, convingerea mea este că fără o grație salutară, fără mâna lui Dumnezeu, planetele s-ar ciocni una de alta.

În sfârșit, raportul dintre experiență și cunoaștere atribuie oamenilor, la o asemenea scară, o dublă ipostază: de observatori ai spațiului celest și, de vreo patruzeci și ceva de ani, de exploratori ai planetelor din jur (prin sateliți) și ai Lunii, în 1969, cu pasul.

Comentarii (3)

  • Kristian Carla

    Să încep cu Eminescu:
    ,,Dar când inima-ti frământă
    Doruri vii și patimi multe,
    Ș-a lor glasuri a ta minte
    Stă pe toate să le-asculte
    …………………………
    Ah! atuncea ți se pare
    Că pe cap îți cade cerul:
    Unde vei găsi cuvântul
    Ce exprimă adevărul?”

    Cred că lacuna în ceea ce privește necunoașterea, explicarea începutului cosmosului, este cuprinsă atât în teoria darwinistă cât și în ideile creaționiste.
    În ,,Facerea lumii”, de exemplu, sunt unele neconcordanțe. Astfel în ziua 1 ,,a făcut D-zeu cerul și pământul” gol și întunecat și ,,a zis D-zeu să fie lumină și a fost lumină”; dar abia în ziua 4 au fost create stelele, deci inclusiv Soarele, când ,,a zis D-zeu să fie luminători pe tăria cerului” pentru ,,cârmuirea zilei” și a ,,nopții”.
    Și aș mai aminti o pildă a lui Solomon: ,,“Până când, proştilor, veţi iubi prostia? … Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?”
    Poate că știința nu explică totul dar nici teoria creaționistă nu este echidistantă!

  • Magda Gofiță

    Cred că pilda lui Solomon: ,,…Și voi neștiutorilor până când veți urî știința?” reprezintă impulsul spre cunoaștere (căci raționalitatea cosmosului își găsește sensul prin intermediul rațiunii umane care valorifică și descifrează, aproape permanent, noi și noi înțelesuri).

  • Mari

    Într-adevăr ,,dacă nu ne putem explica” momentul inițial, ,,înseamnă că nu ne aparține”! Dar creația, al cărei punct terminus a fost omul, este urmată de o evoluție continuă. Poate de aceea omul a fost ,,alungat din paradis” și înzestrat cu simț pragmatic, cu gustul cunoașterii, al aversiunii, al gloriei și așa mai departe.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus