Te afli aici: Acasa » Cultura » Eseuri pe teme date » Despre respect: Ca să fii respectat, începe prin a te respecta tu însuți. Tudor Arghezi

Despre respect: Ca să fii respectat, începe prin a te respecta tu însuți. Tudor Arghezi

            Unii au un asemenea bun-simț, încât li se pare fundamental să-i respecte mai întâi pe alții, apoi pe ei înșiși. Atitudinea aceasta poate fi și o problemă de vârstă, să fii prea tânăr pentru a crede că, apreciind pe alții, și ei vor da o replică asemănătoare. Dar nu este decât foarte rar așa. De la cine te aștepți mai mult (și pe care nu-l bănuiești de rea-voință), acela te va dezamăgi întrucât pentru el normal este să se laude, încă o dată, pe sine, nu să pună o vorbă pozitivă pentru tine, care ai avea nevoie, pe când el, să spunem, și-a realizat opțiunile: exilul, revenirea și ce va mai fi vrând el pe pământ să i se împlinească. Un asemenea tip de om, desigur, trebuie să fie frustrat, ușor influențabil, supărăcios pe cei care-l prețuiesc și temător față de adversari. Sau, de ce nu?, oportunist de meserie, care-și dă seama că în societatea românească mai de folos ca omenia, e funcția (și a ta și a celui care te poate ajuta să parvii), deși, repet, lui poate nu i-ar mai trebui nimic, având totul. Orgoliul îl micșorează.

Am avut un bun prieten, acum director. Eram studenți, eu, la Litere, el, la Istorie. Îmi vorbea despre Maniu din punctul de vedere al istoricului de vocație, așa cum îmi părea, oricum, pasionat. De câte ori ne revedeam, mă asigura, deși nu i-o ceream și nu intenționam să avem acest subiect, că, dacă va ajunge să dețină vreo funcție, mă va ajuta, nu numai pe mine, ci și pe oricare din familia mea.

Anul trecut, l-am vizitat. În birou, avea fotografia unui individ îmbrăcat în alb. Am crezut că este o personalitate a istoriei naționale. Era singura poză înrămată tronând pe anexă.

–         El?, mi-a răspuns când l-am întrebat, el trebuie să fie președintele României… E cel mai bun Dj de muzică house din lume.

Am rămas pe gânduri, fără vorbe. Să-mi fi pierdut respectul pentru amicul meu astăzi? Desigur, nu. Din următorul motiv: el face parte din categoria celor fără spate, ca mine. Doar atât ne mai leagă.

Nu mai trec prin unghiurile altora de vedere (nu că aș fi făcut-o vreodată), ca să văd cine sunt. Trecând, la cât de bizară a devenit lumea, riști să pierzi ceea ce te definește și să te alegi cu niște păreri despre tine mai grele ca hainele de iarnă.

Privesc în mine, îmi văd adâncimea și tac.

Comentarii (2)

  • Carla Kristian

    Are dreptate Arghezi, de azi o să mă respect mai mult și o să încep prin ai pune la respect pe unii care, prin firea lor orgolioasă, îi micșorează pe ceilalți, ci nu pe ei înșiși. În altă ordine de idei, cred că ar fi bine să învățăm să apreciez mai puțin anumite persoane, altfel riscăm să fim acuzați de pupincurism.

  • Raluca Visan

    Citind articolul ,,am rămas puțin pe gânduri”. Mă întreb, oare, stima de sine nu se cultivă cumva din copilărie? Intră, cumva, în atribuțiile educatorului această sarcină?
    Mă uit puțin în urmă și reflectez: ,,Eu ce respect să mai am pentru dascălii mei care, fără să par lipsită de modestie, au uitat cu desăvârșire aceste aspecte?” Am avut, să spun, până în clasa a-VII-a un profesor de română care îmi sugera la fiecare oră talentul meu (tot respectul pentru domnia sa!). Ulterior s-au perindat pe la catedră diverse doamne profesoare care m-au lăsat să înțeleg că sunt un nonsens în domeniul literar (toate pentru că am învățat undeva în provincie, iar părinții mei erau oameni simpli, ci nu intelectuali). M-a descoperit însă un profesor de matematică (pentru care mii de mulțumiri!) și a tot ,,tras” de mine până în clasa a-XII-a pe la olimpiade și concursuri școlare (zadarnic, rezultatele infirmau posibilitățile mele de afirmare în domeniu). Am ales, derutată, o disciplină pe care să o pot învăța singură și am reușit, însă, imediat după afișarea rezultatelor la examenul de admitere (la Univ. București) mă găseam din nou într-un impas. Tatăl, care niciodată nu se interesase prea mult de rezultatele mele școlare, afirma că nu mă poate lăsa să studiez din considerente materiale precare (spunea că mă lăsase să-mi încerc norocul purtând convingerea că n-o să reușesc ,,fără spate”). La presiunile mamei mi-am început studiile și am învățat pentru bursă (pe care am ținut-o ascunsă în toți cei patru ani) astfel încât să-mi dublez șansele de subzistență. Am terminat, am absolvit, am ajuns dascăl. În ce măsură reușesc eu astăzi să cultiv elevilor mei încrederea în ei înșiși și respectul de sine!? Eu, care predau o disciplină lipsită de atractivitate cu un limbaj sec, de lemn, cu mii de neconcordanțe în manualele alternative, care, sfidând bunul simț, de foarte multe ori ne pun în dificultate în fața educabililor (pentru că trebuie să le explicăm că acolo iarăși s-a strecurat o greșeală), mă văd adeseori depășită de situație (concentrată pe a preda, omit esențialul mai sus prezentat). Și cercul se închide… (eu cum să le câștig respectul?)

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus