“GLISSANDO” : CRONICA DE FILM
Regia Mircea Daneliuc
Privesc filmul “Glissando” si dincolo de povestea vietii lui Teodorescu, ma gandesc ca lumea este un ospiciu. Fie ca societatea se numeste mosiereasca, burgheza, fascista, comunista, capitalista, sau alt nume sub care isi va escamota delirul. Cazinoul, cu mese de ruleta, sau carti, la parter, si nebuni care asista la etaj, este mecanismul ei central: locul unde se fac jocurile, si se distribuie banii.
Profesorii de scoala sunt nebuni. Marteleaza elevii cu intrebari terifiante, la examene. Prietenul lui Teodorescu este nebun. Isi regizeaza parasirea sotiei, cu consimtamantul acesteia, si casatoria cu guvernanta. Prietenul lui cel mai bun , Teodorescu, urma, sa devina sotul sotiei lui. Teodorescu ii sufla iubita.
Lumea din afara, si lumea traita inauntrul fiecarui personaj , sunt alienate. Chiar si viziunea salvatorului Lui Teodorescu, omul uscativ, mai batran, cu copilul, devine in viata cel care il acuza ca este un trisor la carti, si ii intinde ultima solutie a unui om de onoare : revolverul. Teodorescu nu se sinucide. Se sinucide batranul. Teodorescu ramane cu el, cel din tinerete, in aceeasi camera. El, elevul, care nu invata. Citeste pe ascuns cate o carte. Batranul salvator e mort. Nu a fost salvator. A fost un acuzator in plus. Teodorescu, maturul, isi da seama ca a devenit salvatorul fara solutie al tanarului care va fi. Viitorul lui. Un viitor care se sinucide.
O lume de nebuni, si oameni normali – profesori, magnati, medici, actrite – aglutineaza. La drept vorbind, cine este nebun, si cine este normal? Ospiciul este o baie publica de jucatori, si ratati.
Nu ma indoiesc ca viitorul ne va oferi un salvator. Fiecaruia dintre noi. Si intregii lumi. Care ne va acuza ca suntem trisori. Si din perfectiunea viitoarei lumi, vom imbratisa ideea indusa ca singura solutie pentru salvarea viitorului copilului care am fost, este sinuciderea.
Sa nu o facem. Sa dam copilului sansa sa moara de batranete. Ca un nebun.
25 februarie 2013
