Sper ca n-ati uitat de mine … Iata-ma langa voi, gata sa va impartasesc ceva tare frumos. Atat de frumos! Dureros de frumos…! Caci viata se compune din Bine si rau, din Fericire si durere , din Frumos si din urat…insa, in final, nu raul va triumfa ci Binele care reuseste sa ofere durerii cea mai divina stralucire a unui caracter nobil.
A fost odata, demult, intr-o tara indepartata, tara Uz, un om drept si foarte intelept, un om smerit si foarte milostiv. Era un om aproape perfect, incat virtutile sale trezeau multa uimire si in cerul cel sfant, si un car de gelozie pe pamant. Numele lui era Iov. Ii cunosc povestirea, de parca eu, Itzik Strul ratacitorul , as fi trait-o . Si cu siguranta i-o cunoasteti si voi, ca doar citim cu totii Tanach-ul (Vechiul Testamant ). In clipe de grea cumpana in viata, de cate ori n-am apelat la vorbele lui pentru a ne exprima mania, revolta sau supunerea? El face deseori parte din pustiul nostru sufletesc. Atunci cand incercam sa dam expresie propriului nostru destin, pe al lui il povestim. Intamplarile vietii lui, mirajul gandurilor sale, prin toate am trecut si noi pentru ca viata trebuie sa treaca , de multe ori, prin moarte si prin suferinta pentru a se desavarsi.
A fost odata … Cand, odata? Nu se stie. Personajul acesta n-a cunoscut nicio tara in afara tarii sale, care este a legendei. Este ciudat ca nici Moise Legiuitorul nu -l pomeneste in Tora , oare nu era el profet? Si totusi, dupa multe si adanci cercetari, Moise ar fi fost autorul Cartii lui Iov. Deci trebuie sa fi fost informat cu privire la eroul sau. Iov nu este un personaj comod, el este in acelasi timp pretutindeni, si in tot felul. Sa vorbim putin despre suferinta sa, fara de care viata lui ni s-ar parea banala . La inceput Iov ni se infatiseaza ca un om implinit. Era bogat, ospitalier, bucurandu-se de o excelenta reputatie printre cetatenii propriei tari. A obtinut in mod cinstit tot ceea ce poseda. Casa lui, cu toate usile deschise pentru ca orice cersetor in trecere sa poata intra si sa se poata ospata, ne aminteste de casa lui Avram. Iov nu refuza pe nimeni, nu refuza nimic. Nu exista bolnav pe care sa nu fi incercat sa-l vindece, vaduva pe care sa nu se fi straduit s-o consoleze. El isi pe trecea timpul frumos, sarind in ajutorul celor nevoiasi, celor mai putin norocosi decat el.
Era Iov fericit? Nu s-a plans niciodata, la drept vorbind nici nu avea de ce. O sotie frumoasa, sapte fii, trei fiice si proprietati cat un regat …Fiind atat de prins cu activitatile sale publice de binefacere, inevitabil, neglijeaza in oarecare masura educatia propriilor sai copii. Acestia luau parte la prea multe ospete, iar parintele trebuia uneori sa se mai scuze in numele lor. Prologul Cartii descrie prabusirea lui dramatica. Lovituri crancene primite in serie , un lant de dezastre. Mesagerii nenorocirii se succed unul dupa altul, prezentandu-i instiintari scurte, aducandu-l sistematic in rolul de victima, inghitita parca de un sinistru abis. “Un foc pravalit din cer ti-a nimicit cirezile si pastorii, doar eu am scapat, sunt singurul martor si am venit sa-ti povestesc “. Sau: “ dusmanul ti-a furat camilele si i-a decapitat pe oamenii tai , eu singur am scapat , sunt singurul martor, si am venit sa-ti povestesc.” Sau inca : “ Fiii tai si fiicele tale mancau si beau in casa celui mai mare, si iata ca un vant strasnic s-a ridicat din pustie, daramand zidurile casei, care s-a prabusit peste comeseni si i-a omorat; eu sunt singurul supravietuitor si singurul care sa-ti pot povesti cele intamplate.”
Iov nu pune nicio intrabare mesagerilor nefericirii sale, nici siesi macar. El nu pune la indoiala cele relatate, insa nu poate sa nu comita gestul disperarii absolute , atat de prezent in ritualul oriental: isi sfasie hainele si isi rade parul, in semn de doliu. Durerea sufletului ii imbolnaveste trupul slabit.Pielea i se acopera cu basiti si rani respingatoare (probabil o forma de psoriazis) care o oripileaza pe sotia sa. Aceasta il ispiteste sa huleasca Numele lui Dumnezeu si sa moara. Nici prietenii lui dragi nu sunt in stare sa –l consoleze. Mai degraba il fac sa-si piarda iluziile in dreptatea divina si in prietenia oamenilor. Pentru prima oara, dupa zile intregi de suferinta, atunci cand deschide gura in sfarsit, Iov se blestema: “Piara in bezna ziua in care m-am nascut si singuratica sa ramana noaptea care m-a vazut nascandu-ma.” La capatul puterilor arunca Cerului cea mai cruda intrebare a celui osandit: “Pentru ce? Pentru ce eu? Ce face Dumnezeu si unde e dreptatea Lui? “ Iov stia, asa cum stim si noi astazi, ca n-a comis niciun pacat (si aici e marea dilema), ca n-are ce sa-si reproseze , si nici Dumnezeu nu–i poate reprosa ceva conduitei sale verticale. De altfel, textele Midrasului (textele commentate ale Torei) il lauda, il coplesesc cu vorbe magulitoare pe acest interesant personaj biblic. Si atunci de ce a fost el pedepsit? Profet, judecator inlaturand nedreptatile din jur, ocrotitorul orfanilor si vaduvelor, prin ce sa fi meritat Iov o soarta atat de cruda ?
Cand prietenul meu bun, Rabbi Yohanan , fiul lui Zakkai, si-a pierdut fiul, discipolii sai au venit sa-l consoleze. Un prieten al sau, Rabbi Eliezer, ii aminti ca aceeasi nenorocire il lovise si pe Adam, iar acesta a fost in stare sa-si biruiasca durerea. Insa rabinul Yohanan, fiul lui Zakkai, i-a raspuns: “Nu-mi este oare propria me durere de ajuns? De ce vrei tu sa i-o adaugi si pe cea a lui Adam ? “Nu, tragediile nu se anuleaza prin faptul ca se succed, dimpotriva, ele se acumuleaza intr-o ordine care pare din ce in ce mai nedreapta. Desigur, orice om sufera singur, dar, in acelasi timp nimeni nu sufera singur daca suferinta lui il leaga de un alt semen. Cu alte cuvinte chiar daca suferinta lui Iov seamana cu cea a lui Adam, si chiar daca o oglindeste pe aceasta , ea nu poate fi explicata printr-o alta suferinta. Faptul ca suferintele lui Iov au un precedent, nu inseamna ca pot avea si un sens. In acest caz traditia iudaica se deosebeste de conceptia budista; inserarea raului individual in raul cosmic nu rezolva problema, ci dimpotriva o agraveaza tocmai prin universalitate. Orice fiinta este un Inceput, dupa cum este si un Sfarsit, motiv pentru care merita un raspuns, si nu o consolare; decat doar daca acea consolare poate fi in sine un posibil raspuns.
Ei, dar destul pentru astazi…! Prea mult am vorbit despre Suferinta. Ramane deschisa problema pentru data viitoare … macar asa ii vom multumi si pe literatii ca Umberto Eco. Va las cu Shalom, in suflet si in viata.