George Călinescu se înscrie în seria personalităţilor (scriitorilor) de formaţie enciclopedică, a căror personalitate şi activitate plurivalentă sunt de-a dreptul copleşitoare. Om universal de tip naţional, el îşi are locul său binemeritat între o serie de personalităţi ca: Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, N. Iorga. George Călinescu îşi valorifică infinitele-i resurse în mai toate domeniile culturii, literaturii, într-un mod care-i aparţine în exclusivitate.
Principalele idei directoare ale activităţii sale critice nu vor fi expuse sistematic şi integral. Numeroase articole, eseuri, aserţiuni din cadrul unor opere sunt în măsură să indice opţiunile estetice ale autorului. Opera lui este rotundă în sensul că modalităţi artistice teoretizate, elaborate circulă de la proză la istorie literară, de la critică la poezie, într-un univers coerent. Criticul este dublat de creator, de artist. Conform principiului că „a înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei”, încearcă să fundamenteze o metodă critică similară creaţiei, având permanent în vedere procesul istoric „visează pe marginea textelor şi le duce mai departe ideea şi mesajul, arătând ce ar fi putut deveni cartea”.
George Călinescu a fost poet (1937 – volumul „Poezii” şi în 1963 „Laudă lucrurilor”), dramaturg „Sun sau calea neturburat” 1943, „Ludovic al IX-les” 1964, „Teatrul” 1965; prozator („Cartea nunţii” 1933, „Enigma Otiliei”, 1938, „Bietul Ioanide”, 1953, „Scrinul negru” 1966); istoric literar („Viaţa lui Eminescu 1932, „Opera lui Eminescu” 1934-1936, „Viaţa lui I. Creangă” 1938, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, „Istoria literaturii române” compendiu 1945, „Nicolae Filimon” 1959, „Grigore Alexandrescu” 1962, „Vasile Alecsandri”, 1965, „Ion Creangă”, 1962) ; eseist şi estetician („Principii de estetică” 1939, „Impresii asupra literaturii spaniole” 1946, „Sensul clasicismului” 1946-1947, „Studii şi conferinţe” 1956, „Estetica basmului” 1965, „Scriitori străini” 1965); publicist („Cronica mizantropului” şi „Cronica optimistului” în volum apar amândouă sub titlul „Cronicile optimistului” 1964 şi „Ulysse” 1967).
Impresia pe care o dă creaţia lui G. Călinescu în totalitatea ei este de operă armonioasă, din care se desprinde un scriitor total.
Ca elemente de corespondenţă, precum şi ca trăsături specifice operei călinesciene, în general, care dau specificitate acesteia, enumerăm:
circulaţia mijloacelor artistice şi a procedeelor de disociere de la roman la istoria literară, monografii şi invers;
1.plăcerea regiei;
2.monumentalul şi grandiosul
3.imaginaţia rabelaisiană;
4.jocul presupunerilor, al comentariilor psihologice sau eseistice;
5.elemente de cronologie.
Mircea Zaciu,în „Masca geniului” îşi pune întrebarea, în legătură cu cronicile săptămânale ale lui G. Călinescu, dacă acestea ar rezista să fie asamblate într-o carte, avându-se în vedere varietatea extraordinară a motivelor străbătute, dar şi măcinarea pe care timpul ar exercita-o asupra lor: nu cumva sunt simple „efemeride” a căror durată o cenzurează însuşi consumarea evenimentelor sau desuetudinea? Dubiul criticului M. Zaciu este contrazis de cele peste trei decenii de publicistică, cu cronici săptămânale în „Adevărul literar şi artistic”, Jurnalul literar”, „Naţiunea”, numite, cu o secretă ironie, a „mizantropului” iar apoi, în paginile „Contemporanului” unde renunţă la ideea disimulaţiei şi se recomandă comentator optimist al lumii contemporane. A fi mizantrop înseamnă nu a urî oamenii ci doar a dezaproba categorii umane, a le dezavua, căutând o vreme doar „tovărăşia cărţilor”, soluţie temporară, până când alte orizonturi umane se relevă şi-i solicită scriitorului optimismul funciar, încrederea în valorile supreme umane , desenându-i ţelul măreţ al unei omeniri pentru care merită să reintri în bătălie.
Ce este un optimist?
În „Cuvântul înainte” al culegerii sale, G. Călinescu răspunde: „un om născut spre a-şi proiecta toate forţele sufletului său către un ţel măreţ”.
Fidel ideii de progres uman, de perfectibilitate a omului, sancţionând apelul la instinctele joase, semnele de ferocitate, stigmatizează fascismul şi tot ce ţine de bestie. Filistinismul, stagnarea intelectuală, mulţumirea de sine, ratarea, semne ale „rinocerizării” pe care „mizantropul” (în fond omul adevărat, îndrăgostit de umanitate), apărătorul atributelor ei nobile , le denunţă încă din 1933. Mai târziu, în anii prefacerilor decisive de după 1944, în „Tabletele” din „Naţiunea”, Cronici de bine”, „ chemare” „Manifest”, „Agitaţia înaltă”, optimistul trece pe străzi cu inima deschisă, clamând cu patos schimbarea.
Cronicile nu sunt numai definiri ale unei atitudini militante pe plan politic, ci şi configurări ale eticii şi esteticii călinesciene. El analizează caractere prin lupa măritoare a categoriilor sociale sau reduse la proporţii normale, individuale. Fiziologia avariţiei, mizantropiei, ipocriziei, o face parcă prin lupa teatrului molieresc. Interesul psihologic, sociologic sau etic alunecă spre ideile esteticii generale. Sensurile textului dramatic transformă adesea tableta într-o cronică dramatică. Categorii şi noţiuni fundamentale sunt revizuite şi regândite: naturalismul, clasicismul, esenţa realismului, idealismul şi suprarealismul, abstracţionismul în artă şi raportul dintre artă şi realitate, ideea de măiestrie, cea de contemporaneitate, de generaţie artistică, noul în artă şi falsa inovaţie, ideea de geniu, conflict şi contradicţie, perfecţiune în artă sunt doar câţiva dintre termenii unui breviar estetic.
Prin dezbateri pasionate desfiinţează cu vervă arta pură. În alte cronici demască pseudo-criticii, arătând că „nu toţi cei care scriu articole critice sunt critici”.
O atenţie deosebită acordă istoricului literar, pe care- l delimitează de criticul literar, arătând că primul are nevoie de o epocă de acumulare, de pasionare, pentru cunoaşterea neîngrădită şi la toate nivelurile a trecutului literar în spirit naturalist şi colecţionar.
Erudiţia sterilă duce la rezultate ridicole: „erudiţii leagănă –n braţe cu mai multă dragoste pe pitici decât pe giganţi”.
Un accent deosebit cade pe cronicile care furnizează magistrale exemple de portret: N. Iorga, I. Creangă, B. Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, P. Zarifopol, Odobescu. La acestea trebuie să adăugăm portretul literar al omului topit în propria-i creaţie: Blaga, Philipide, Beniuc. Cronicile ating zone şi categorii cu o arie extrem de largă şi cu idei extrem de rezistente la dintele timpului. Sub aspect artistic, cronica foloseşte când forma dialogului, când aceea a unor marginalii sau note de lectură, breviar estetic, meditaţie lirică, suită de cugetări şi aforisme. Această extremă mobilitate este justificată astfel: „orice formă scrisă devine plictisitoare dacă este separată de condiţiile care au făcut-o necesară. De pildă, dialogul.
Paginile de publicistică reflectă viziunea programatică asupra noastră ca popor cu o veche experienţă istorică, transpusă într-o spiritualitate specifică, forţa acestui geniu de a făuri un monument pentru eternitate. Articolele sale nu trebuie privite ca piese izolate, ci dintr-o viziune sistemică.
În articolul intitulat „Marea arhitectură” (1948), el respinge ca pe o superstiţie ideea că intelectualul s-ar distinge prin „adâncime”, „un intelectual nu i mai adânc ci doar specializat în a observa anumite raporturi ale naturii”.
În articolul „Enciclopedism, universalism”, apărut în 1948 pleda pentru munca desfăşurată „cu filozofie”. „Mergerea precis la ţintă aceasta este cheia succesului. Spiritele universale aşa zise de „Renaştere”, profesând pictura, aviaţia, teatrul. Poezia, romanul nu sunt menite a izbuti.”
Publicistica sa între 1927-1931 e presărată cu mici cristale crescute în jurul unor nuclee de înţelepciune. De la stilul său gen epistolă („Scrisoare romană) şi până la elogii („Elogii pentru libertate”), de la portrete şi până la dialoguri criticul reflectă, culege, dă informaţii surprinzând, rând pe rând, cu entuziasm ori negaţie, cristale de viaţă. „Gustul se reface, preferinţele se schimbă, greşeşti ieri sau , greşeşti azi, e bine s taci, dar este mai curajos să-ţi mărturiseşti eroarea” („Păreri şi resentimente”)
În articolul „Entuziasm şi negaţie” surprinde faptul că „literatura noastră, ca nici o altă ţară, are mulţi critici şi nici un cronicar”.
Articolul „Articol de fond pentru culegătorul meu” este un adevărat omagiu înălţat muncitorului culegător de litere, căruia-i înalţă un adevărat poem: Tu îmi converteşti pagina scrisă în plăci fierbinţi de plumb….Tu eşti cel dintâi ce citeşti slova mea tipărită şi te nelinişteşti de orice scăpare şi orice întunecime”.
Problema scrisului şi a scriitorului este în opera sa jurnalistică o permanenţă: scriitorul trebuie să invadeze în gazetărie, să răstoarne mentalitatea opiniei publice, să provoace curiozitatea culturală. O carte nouă şi bună trebuie salutată printr-o ediţie specială. Revista trebuie să rămână un simplu magazin.
În articolul „Duelistul”, atenţia criticului se îndreaptă spre portretizarea scriitorului spadasin. „Cine s-a gândit vreodată să trimită martori lui Eminescu pentru grozavele lui invective?” Iritabilitatea scriitorului este o latură firească a sensibilităţii lui creatoare”.
În articolul „Critici literaţi” pune întrebarea: „de ce criticul nu poate fi literat? În finalul articolului afirmă paradoxul: „nimeni nu trebuie uns critic înainte de a fi ratat un număr cât mai mare de genuri literare”.
Importanţa ziarului şi revistei în lupta pentru cultură o surprinde în articolul cu acelaşi titlu, remarcând faptul că literatura se face prin cultură iar cultura prin lectură. Şi cum românul nu e obişnuit încă să citească, spre a pune gazeta şi revista în măsură de a-şi îndeplini misiunea lor culturală, statul trebuie să strige prin toate mijloacele ”CITIŢI!”
Articolul „Cele opt critici de azi” surprinde semnificaţia actului critic în cultură, dar a unei critici obiective. Obiectivitatea criticii nu constă în faptul unei existenţe în principiu, ci în prezenţa permanentă a ideii de valoare artistică. Scriitorul care crede în critică, are un simţ al eternităţii mai dezvoltat şi asta este, în fond, singura şi adevărata satisfacţie a creatorului. Scriitorul care nu crede în critică şi fuge de ea, fuge de însuşi sensul artei, care este sentimentul contactului sufletesc real cu conştiinţa umană, cine fuge de critică înseamnă că nu crede în puterile proprii. Iar cine nu crede şi nu înfruntă, nu creează.
Referindu-se la condiţiile grele în care un autor poate să-şi editeze o carte, în articolul „Ce ar fi dacă ar trăi azi Eminescu?”, criticul conchide: „…Şi vă asigur că Eminescu n-ar găsi azi nici un editor, deoarece scrierile lui nu s-ar vinde iar instituţiile tipăresc numai poezii de tineri needitaţi”.
Tot problema criticii o va pune şi în articolul „Gloria de după moarte”: „Când nimeni nu te pomeneşte nicăieri, când trec decenii peste decenii fără ca critica să te studieze şi cartea să te amintească, se naşte îndoiala de sine, cea mai cumplită boală”.
Despre cinematograf spune că filmul nu dă o plăcere de idei, „ca iubirea fizică, filmul este arta relaţiilor celor mai relative”.
Lupta dintre generaţii este surprinsă în articolul „Trecerea generaţiilor unde lupta între vechi şi nou apare mai acută în tagma scriitorilor.
Lipsa de solidaritate a intelectualităţii româneşti este prezentată în articolul „Sentimentul cetăţii”: „în oraşul românesc intelectualul se simte singur”.
În articolul „Individualism şi cultură” reia aceeaşi idee: „ceea ce ar trebui să izbească pe român în Franţa, ţara, în fond, cea mai civilizată din lume este extraordinara rezervă a individului faţă de semenul său”.
Problema editorului este pusă în articolul cu acelaşi titlu. Criticul remarcă faptul că între scriitor şi editor există o diferenţă optică, pe care cititorul nu o poate distinge. Editorul modern este în conflict cu scriitorul, prin necoincidenţa raporturilor. Un adevărat scriitor urmăreşte producerea de capodopere, sperând că publicul contemporan va şti să preţuiască valorile şi va cumpăra cărţile valoroase.
Gradul de pauperizare al populaţiei determină şi scăderea capacităţii omului simplu de a se afilia fluxului cultural, respectiv să citească sau nu o carte. În articolul „De ce nu se citeşte” criticul constată că individul, cu cât este mai bogat, cu atât citeşte mai puţin.
Despre rolul scriitorului în viaţa culturală a unui popor se comentează în articolul „Definiţia autorului”. G. Călinescu remarcă, glisând între umor şi tristeţe că „societatea scriitorilor are o asociaţie particulară şi liberă între câţiva publicişti. Sunt acolo sute de membri, însă o literatură nu are niciodată mai mult de zece scriitori într-un deceniu. Un scriitor nu e un profesionist. El se naşte cu talent şi scrie bine. Istoria literaturii nu va pomeni nici 95% din membrii societăţii scriitorilor, dar se va ocupa de un scriitor talentat precum: Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu.
Desigur că marele scriitor avea dreptate, în cele mai multe din concluziile sale, dar cel puţin din punctul nostru de vedere nu-l putem considera un judecător absolut al contextelor culturale. El se impune în epoca sa şi spiritul său vibrează în cercuri concentrice şi astăzi, fiind la fel de actual precum Eminescu şi considerăm că nu greşim afirmând că rolul oricărui geniu este de a lumina în timpul vieţii.
Cronicile sunt aşchii ce sar din dalta unui mare sculptor, în vreme ce acesta îşi desăvârşeşte o operă de mari dimensiuni. Ele sunt, mai degrabă modelaje de argilă cu care artistul se exersează în vederea operei definitive, punând de fiecare dată în fiecare scânteie din gândul său ultim. Ele sunt proiecte şi vise pe care arhitectul le repetă, tinzând către planul superbei sale construcţii capitate. Până să ridice vastul său templu, arhitectul se desfăta construindu-şi un havuz de unde ţâşneau neobositele jerbe ale viselor lui.
“Arhitectul se numea Ioanide”, spunea Mircea Zaciu şi, am adăuga noi, Ioanide, marile arhitect nu este altul decât George Călinescu.
LAVINIA DIANA MILOŞ