(partea I)
Suit pe un scăunel făcut din resturile de scândurele rămase de când a reparat acoperişul casei, cu coatele rezemate de gardul din beton, văzându-i-se din uliţă numai capul, umerii şi palmele suprapuse, moş Tică, proprietar de casă şi teren, rămas singur de când i-a plecat consoarta dincolo, intra în vorbă cu cine trecea prin dreptul său. Acum, de exemplu, de el se apropia o tânără ce se ducea spre casă:
De unde vii, fato?
De la şcoală, moş Tică!
Păi, nu eşti cam mare pentru şcoală?
Nu, pentru că urmez o şcoală de moaşe!
Moş Tică păru foarte mirat.
Aaa! Şi unde te duci?
Acasă!
Dar, tato ştie că pleci de-acasă?
Ştie, moş Tică!
Păi, te lasă să pleci, aşa de capul tău?
Păi, dacă învăţ?
Aaa! se miră iar moş Tică.
Fata trecu mai departe, fără a se simţi ofensată, că doar îl ştia pe moşu’ de când începuse a merge pe picioarele ei.
Amurgul îl cam înstrista pe moş Tică. Pe timpurile dinainte de Revoluţie, când Ceauşescu conducea România, el şi nevastă-sa priveau două ore la televizor şi, imediat după ora 22.00, când se termina emisiunea, obosiţi după o zi de muncă, adormeau tun până a doua zi dimineaţa. Acum are televizor, de ăla color, dar sunt prea multe posturi şi lui nu-i place să mestece în butoanele-alea mici, şi-apoi vorbesc prea mult ăia de-acolo şi nu prea înţelege de ce nu fac ceva concret. Aşa că mai întârzia pe la poartă, sperând să mai treacă cineva pentru a mai schimba o vorbă, două.
– S-a schimbat lumea! vorbea singur moş Tică. Nu mai e ce-a fost. Pe vremuri ne strângeam la poartă, stăteam pe buza şanţului, tocam bomboane agricole şi vorbeam, vorbeam până nu ne mai vedeam unul cu altul, că pe-atunci nu erau becuri în stâlpul de la poartă, ca acum. Toamna, după ce culegeam viile şi vinul era încă întărâtat, mai aduceam câte o găletuşă şi ne cinsteam şi noi, ca bărbaţii, las-că nici cu femeile nu mi-era ruşine. Unele ţineau pasul cu noi, că aşa era la noi, la ţară!
Se mai învârtea moş Tică pe-aici, pe-acolo, apoi intra în casă şi, amăgit că nu mai erau timpurile ca înainte, punea capul pe pernă, ştiind că va adormi una, două, dar nu pentru mult timp pentru că se trezea şi stătea mult timp fără să mai adoarmă.
– Aşa e la bătrâneţe, zicea adesea el, nu prea mai ai somn. Te culci, adormi repede, te trezeşti şi te uiţi pe tavan că se văd multe umbre, linii şi dungi, pete întunecate şi multe desene, trebuie numai să le desluşeşti.
Moş Tică locuia singur, avea rude la ţară dar şi la oraş unde nu a vrut să se ducă. În bătătura lui crescuse Iosif, un nepot, astăzi doctor internist, un tânăr de perspectivă, care nu a uitat că a trăit la ţară şi de câte ori avea ocazia zicea:
– La ţară se trăieşte viaţa adevărată, nu între pereţii blocurilor din beton! Să inspiri aerul proaspăt şi rece al dimineţii, să vezi capişonul soarelui cum apare dintre dealuri, să simţi freamătul pregătirilor dintr-o gospodărie la lăsatul serii, să sorbi o bărdacă cu vin roşu, dulce aromat după treburile zilei!
Asta e viaţa adevărată!
– La noi, la ţară, beam laptele dulce direct din ulcica în care era mulsă capra, mai spunea el. Nu avea timp să se contamineze. Toţi copii erau sănătoşi. Se căleau pe nisipul fierbinte pe care îl călcau cu picioarele goale şi în apa gârlei unde se bălăceau până spre seară.
Îl rugase pe moş Tică să locuiască cu el, la oraş, dar se izbise de refuzul lui repetat:
– Eu îs obişnuit, aici, la ţară, să stau toată ziulica în bătătură, mai adun un vreasc, mai dau la găini să ciugulească câte ceva, la oraş ce să fac? Să mă învârt în cutiile-alea de la bloc?
La ţară este linişte.
– Tică! se auzea câteodată strigătul Leanei, vecina lui, de peste drum, Eşti acasă, Tică?
– Acasă, Leano! Zâsăi să mă duc până la oraş, la nepotu-meu, dar mă cam luă cu greu, mă duc altădată.
– Nu mai minciuni, Tică! Te duci tu singur la oraş! Hai să mănânci o zeamă cu noi! Lui Gheorghe îi pusei în farfurie. Vii?
– Vin, Leano, sigur că vin!
Moş Tică abia aştepta să fie chemat, mai schimba şi el o vorbă cu cineva. Gheorghe, bărbatul Leanei, nu prea era vorbăreţ, însă, pe moş Tică nu-l deranja pentru că vorbea el pentru amândoi, chiar dacă unele discuţii se repetau la fiecare întâlnire.
Leano, pune-i şi lui Tică un pahar!
A, nu!
Nu bei? îl întreba Gheorghe.
– Beau, beau! răspundea repede, Tică, ca şi cum Gheorghe s-ar fi putut răzgândi.
Leana îi punea un pahar, Gheorghe îl umplea cu vin, iar Tică, satisfăcut şi bine dispus după ce-l golea, zicea:
– Gheorghe, îmi place de tine că eşti cu adevărat bărbat, căci bărbatul care-i bărbat de femeie e ascultat.
Apoi, mai golea un pahar cu vin şi reîncepea discuţia.
– Mă, Gheorghe! Ce bine era în tinereţea noastră. Îţi aminteşti ce ne mai băteam cu ai lui Stanciu?
– Îhî! mârâia Gheorghe.
– Puneam mâna pe câte un retevei, scoteam o ulucă sau o stinghie de la gard şi jap, jap!
– Îhî!
– Stăteam în pat câte o săptămână după aia, să ne treacă umflăturile, dar ce bătaie!
Mai stătea puţin pe gânduri şi zicea cu însufleţire:
– Gheoghe! Pe mine dacă mă infurie cineva, eu şi acum sunt în stare să scot o blană din gard şi să mă bat.
– Poţi, Tică, sigur că poţi! Numai că de abia te ţii pe picioare şi te mişti ca melcu’, dar în rest, fugi de rupi pământul, zicea cu haz Leana.
– Nu mă cunoşti, Leano! Să mă necăjească cineva, că fac moarte de om!
– Dar tu să nu fii acolo, Tică! îl aţâţa Leana.
– La noi la ţară, dacă nu lupţi cu ciomagul, eşti slab, te bat toţi! Totul e să îl prinzi pe nepregătite, pe ăla şi să-i dai multe scatoalce.
– Îhî! se auzi din nou Georghe.
– Alaltăieri, continuă Tică, stam la drum şi tocmai trecea ăla micu’, a lui Ion ţiganu’ şi-i zisei:
– Bă, ţâcă, tato ştie că plecaşi de acasă?
– Nu ştie.
– Şi de ce plecaşi?
– D-aia, răspunse el.
– Atunci îmi veni sângele la cap, mă aplecai să iau un băţ, dar când ridicai capul, ăla micu’ ţuşti, fugi aşa repede, că nu-l mai văzui. Da’ bine făcu că fugi, că dacă îl prindeam, praf îl făceam!
