Ce-i lipsește unei păsări acum în seară? În zbor își spune supărarea, cum eu, în mersul prin cameră, și se duce în peisaj, pe vântul speranței, ca un zmeu tras de copil. Îmi pun mâna la tâmplă, stau pe gânduri, însă pe valul supărării mă situez, înadins mă opun mișcării de haos, luând pâine în buzunare, pentru a rupe fărâme pe neștiute poteci. Sunt dus de mână, în zori, de-un tată derutat. Îmi iau sora în grijă, în suflet. Din lacrimile ei crește ziua, ca pâinea în țest. Raze de lacrimi apun cu fiecare pas albastru. Vârsta are popas în mijlocul pădurii, nu eu! Anii mei nu se tem de vuietul în alergare făcut de vrăjitoare. Fără ei, sinele meu s-ar pierde pe văi, ca firul de apă pe care-l calcă în traversare, de la foame la sursa de iubire, cerbii.
Atât de trist pe drum! Coiful casei natale se micșorează în urmă și-mi pierd eu puterea în curaj privind în față. Este o ipoteză de la care plec, nu o vatră: mâine îmi va fi mai bine. Cum să te gândești să fixezi, în locul unui tată, al unei plecări, o secure? Mișcată de vânt, soarta noastră sună în depărtare, mințindu-ne că tata se află în preajmă; forța mâinii este înlocuită de vântul călător care apucă securea lovind trunchiul uscat al copacului, unde tata ar sparge lemne.
Somnul, hain de data aceasta, mă fură din impresii, ducându-mă în visuri. Ce bine să te joci în pădure, sărind după minge până sub ghearele unui vultur pleșuv! De frica înălțimii, își va fi pierdut chica, eu, curajul de copil. Pauză este în mine și nu mai știu surorii ce-i spune. Mergem spre inima pădurii, ca trăiri plăpânde; florile oglindesc fețele noastre.