În sat, s-a aprins lumina.
Toți au crezut că e de la mintea lor
și au început, în dimineți, să se laude unul pe altul. Fenomenul m-a prins și pe mine.
În fața oglinzii, nu m-am mai recunoscut.
Mă lăuda cristalul mai mult ca un om, găsind o rază specifică
pe care s-o reflecte în adâncimea unui rid săpat de vârstă.
Am luat de bună fantasmagoria pe care am potrivit-o în linie dreaptă cu mine;
când aveam voința de-a fi altul, mă abandonam circumstanțelor,
fără intenția de-a mă mai recupera vreodată
și umblam pe stradă, printre semeni, cu închipuiri în cap.
Cum din străfunduri bolborosesc somnii,
din guma de mestecat făceam baloane, ca să mă ridice baloanele peste probleme
și mă trezeam peste moftul unui puștan, care tot eu eram.
Acesta-mi era păsul – să fiu extravagant ca petalele de margarete căzute în riduri;
când n-aș mai avea chef să fiu om, să mă trezesc floare din somn.