Ascult nimfe, în alb pregătite,
ele îmi cântă inspirația de la ce ia foc.
În sat, întrevăd fântâna solită pe care o tulbură ușor picătura de ploaie
sau nuiaua scăpată în apă, din ciocul porumbelului brun.
Găleata setei mele de amor o scobor în adâncul providențial.
Până la izvor ajunge mohorârea.
Se odihnea pe cumpănă porumbelul și-o vorbă de moș, rostită degeaba,
l-a mișcat din tihnă. Orizontul s-a schimbat,
întors, ca pe masa grecilor în Vechime, clepsidra,
să vadă ei timpul scurgându-se-n preocupări de-o clipă.
Zborul încetinea pe boltă, din avânt urcat, și până în acel punct
eu contemplam orice atunci se înfiripa de la mama lui înainte.
Mă prinsese o curiozitate, cum pe ahei, de calul troian:
poate el să ia în copite pământul la a cărui poartă
pentru Elena se murea?
Lampadarul stă rezemat în rază. Un gând al lui e colțul de stradă.
Pe gard, am așezat un radio să meargă.
Antena este un val de comunicare în sat ancorat.