Un berbec, dintre aceia, ce in marea lor hotie,
Lenesi, scriu, cu blande coarne, in pamant, o poezie,
Auzi-n bucatarie, pizzicato, de afara,
Viers de pasare maiastra: poate vrabie, poate cioara…
Se uita: vazu faptura. Coada lunga, neagra-n spate,
Burta alba, nu e cioara, nu-i nici vrabie, ce e? poate
Voi afla pe net, acuma. Si gasi: pasarea -n pana
Ce o scriu acum, fusese, si-a zburat, o cotofana.
-Ce spui tu? Copii, vrei, oare? Spuse cotofana, hoata.
– Da, raspuns-am. Pentru toata Romania ce ingheata.
– Ha! Pai nu te uiti la tine? Ai de toate, azi, in gura
Ai mancat si ceai, si 4 dumicati de prajitura.
– Da! Dar 4 dintr-o danie, si un colt uscat de paine,
Si un sfert de mar, adus-am, in fereastra, la geamie.
– Carei mame ii ajunge sa manance pane maine?
– Cotofano, esti nebuna? Ce-mi dai tu, sa-ti dau eu, tie?
Tu ne furi, din cuiburi, oua.
Mie, tu imi faci morala?
Du-te, pasare, si oua,
Lasa-ne crestini, in tara.
Ca de-atatea cotofane,
Si de-atatia cuci cati canta,
N-avem dragoste in coarne,
Sa mai facem, si noi, nunta.
13 ianuarie 2014
