Mergeam cu Vasilie pe laz,
Cu vitele.
Ele, cu treaba lor,
Noi,
La culesul fragilor
Ascunse sub frunze crestate.
Se făcea acolo o râpă
În care
La fiecare pas
Mâinile dădeau deoparte
Umbrele verzi
Şi rupeau
Inimi de fragi.
Nu după mult timp
Nu mai aveam
Unde le ţine.
Şi atunci
Vasilie a rupt
Din ţipirigul înalt
Ceva fire.
„Ia-le”, zice,
“Pune-le la brâu.
Astea-s paiuşe!
Şi acum,
Să te învăţ
Cum să faci:
Iei paiuşul,
Îi faci un nod,
La un capăt.
Iar prin celălalt
Treci fraga.”
Şi aşa
Creşteau în mâinile noastre
Mărgele mirositoare.
Ca găinile,
Ne tot învârteam,
Culegând văilor,
Inimile,
Când,
Deodată,
Am văzut amândoi,
În acelaşi timp,
O fragă.
O inimă
Cum nu e alta
Mai mare.
Amândoi,
Cântărind minunea aceea fără de seamăn,
Ne-am dorit-o atât de mult,
Încât fiecare
s-a aruncat asupra ei,
s-o culeagă
doar pentru el.
Murdari de noroi,
Ne-am ridicat
Cu mâinile goale.
Degeaba
Am căutat până seara
Fraga fragilor.
Dispăruse.
Acum,
eu şi cu Vasilie
suntem bătrâni.
De am vedea-o iar
Pe când ne plimbăm înapoi
Pe lazuri,
Nici nu ne-am putea apleca
După ea.
“Ce ar fi trebuit să facem, cu mintea de-acum?”
Îl întreb.
“În paiuş
Nu se poate trage
Decat fraga întreagă.”
Zice el.
“Se cade
Să o fi luat
Cel care i-ar fi dus-o lui Petruţ.
Vezi,
Noi trăim şi-acum,
El,
Cu splina lui lipsă,
s-a jucat
atât de puţin,
înainte de moarte.”
Dau din cap,
Şi mergem la pas,
Pe lazul din timp,
Mai departe…
