LUMINA CE-N TARANA NI SE ZBATE

Poetului Adrian Păunescu

(20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)

Am fost şi eu, în sală, la Craiova,

Când compuneai şi recitai pe scenă,

Când îţi ieşeau cuvintele din venă,

Şi-nnobilai, cu un cenaclu, slova –

Când se cânta lumină din lumină,

Şi un mistreţ cu colţii de argint

Căutat de cei ce-n visul lor, se mint,

Îi răpunea, de propria lor vină –

Şi am dansat şi eu o fată-n sală,

Cum se dansa – cu toţii, laolaltă,

Şi am cântat o viaţă mai înaltă,

Şi m-am  mirat de inima ta goală –

Şi-am ascultat colinde şi balade,

Şi-am îngânat atâta poezie,

Că tu mi-ai dat întreaga Românie

S-o ţin la piept, o noapte, cumsecade –

Şi mă întorc şi-acum, când e imună,

Pe Terra, nebunia tutelară,

În acea sală, să mai cânt din ţară,

Minunea de-a ne ţine împreună –

Şi chiar de nu mai eşti, precum se spune,

Te văd şi te aud cu toţi ciracii,

Români născuţi din slova vechii Dacii,

Punându-ne iubirile  pe strune …

Tot învăţăm iubirile pe nume,

Şi fără soţ ne ies, sau nepereche –

Ne tot iubim, aşa, după ureche –

O ţară, o familie, şi o Lume…

O limbă, precum limba ta de crai,

Iubirile –n ţărână îngropate,

Lumina ce-n ţărână ni se zbate,

 Sau poate numai gura ei de rai….

21 martie 2013