Lumina Luminilor

S-au întâlnit odată

Doi copii de la țară.

Unul, cutreierând păduri și injugând la

            Visele lui, colbeci cu cetini de ramuri

De mare,

Altul, care ieșea de după cuptor,

Când nu-l vedeau mîțele,

Ca  să râdă la soare –

 Și soarele – de bucuria lor –

Și a mamelor lor –

Nu întârzia să facă lumină

Și sărbătoare

În țară –

 

Și au crescut multe,

Și si-au istorisit multe,

Din cele pe care

De ar fi să se-asculte,

Și reasculte,

Ne-ar ului de mirare:

 

–          De unde atâta copilărie?

Și înțelepciune? Și tinerețe fără

Bătrânețe?

Și viață fără moarte?

Sub soare?

 

–          De unde?

–          Ce întrebare…

 

E Unul mai mare…

Care răspunde…

La ecorurile noastre

Întrebătoare…

 

Dar pentru că el

Are numele tuturor numelor,

Și-a ales doi copii,

Mari,

Eminescu și Creangă –

Ca să se joace

Cu El

Și Lumea lui

Împreună!

 

Fie-ne nouă, tuturora,

Preabună,

Această Lumină!

 

9 ianuarie 2016

12:15 ( noaptea )