Marsul crestinilor comunisti

Am fost putin lunatici si egoisti, si, poate,

Doream s-avem de toate, cat nu  ne erau date,

Fara sa stim ca marea iubire din dorinte,

E tocmai daruirea de aripi, pentru fiinte –

Fara sa stim ca, poate, noi le aveam pe toate –

Sublime, bucuroase, tihnite si curate –

Visand ca mai departe, e  mult, cu mult mai bine –

Si munti, si sesuri simple, de-aceeasi inaltime –

De n-ar fi fost pe lume, un cantec, sa ne cheme,

Sa-l invatam, urcandu-l, spre cer, de la sirene,

Si din pamant pe care l-au framantat parintii –

Prin ce pustiu, si astazi, ne-am frange ochii mintii?

Si poate-ologi ramanem de mama, sau de tata,

Dar mai avem comuna – memoria partajata –

O amintire simpla – un fapt – o intamplare –

Si, inca, bucuria, ca suntem pe picioare –

Pe jos, in cate-o carja, sau pe o bicicleta,

Sau scaun, ramanem singuri. Durerea e poeta.

Si visele de noapte, si visele de zi,

Au viata lor – chiar daca, ne-au fost, candva, copii…

5 mai 2014