Minunea Sfintei Paraschiva

Am curajul sa intreb o femeie

Care plange in Biserica,

De ce plange?

Nu am curajul.

Ea a vorbit cu preotul, poate,

I-a dat lacrimile, toate,

Si el i-a spus: Roaga-te!

Ce avea el in spate?

Ce solidaritate?

A caror palate?

A caror Imparatii? Califate?

Puteri care vor si ele, dreptate?

Ce sa ii dea?

O haina?

Cand cele mai mari croitorii,

Se bat pentru a o fabrica?

Pe cea care le aduce

Cea mai usoara povara?

Ce sens ar avea

Femeia aceasta,

Intre croitorii aceia?

El, de atata istorie,

Stia,

Ca atunci cand o fiinta ii ofera toate lacrimile,

E de datoria lui

Sa stea de vorba cu ea,

Sa se roage si el,

Si sa-i spuna, apoi:

Roaga-te!

Poate – ceata este atat de mare

Ca nu se vedea nicio iesire, din ea…

Cine, de pe lume, ce putea sa faca?

Si femeia se ruga, si plangea.

Vorbea in gandul ei

Sfintei Paraschiva

Si dupa lacrimile ei

Care continuau sa curga

Se vedea ca sfanta nu raspundea nimic.

Nicio adiere de caldura. De

apa. De paine. De

invataminte.

Un singur lucru, doar, se intampla.

Femeia era singura, in Biserica…

Si nu era singura…

12 decembrie 2015