Am curajul sa intreb o femeie
Care plange in Biserica,
De ce plange?
Nu am curajul.
Ea a vorbit cu preotul, poate,
I-a dat lacrimile, toate,
Si el i-a spus: Roaga-te!
Ce avea el in spate?
Ce solidaritate?
A caror palate?
A caror Imparatii? Califate?
Puteri care vor si ele, dreptate?
Ce sa ii dea?
O haina?
Cand cele mai mari croitorii,
Se bat pentru a o fabrica?
Pe cea care le aduce
Cea mai usoara povara?
Ce sens ar avea
Femeia aceasta,
Intre croitorii aceia?
El, de atata istorie,
Stia,
Ca atunci cand o fiinta ii ofera toate lacrimile,
E de datoria lui
Sa stea de vorba cu ea,
Sa se roage si el,
Si sa-i spuna, apoi:
Roaga-te!
Poate – ceata este atat de mare
Ca nu se vedea nicio iesire, din ea…
Cine, de pe lume, ce putea sa faca?
Si femeia se ruga, si plangea.
Vorbea in gandul ei
Sfintei Paraschiva
Si dupa lacrimile ei
Care continuau sa curga
Se vedea ca sfanta nu raspundea nimic.
Nicio adiere de caldura. De
apa. De paine. De
invataminte.
Un singur lucru, doar, se intampla.
Femeia era singura, in Biserica…
Si nu era singura…
12 decembrie 2015
