Sus, la târnă, la Scremlin,
Lupul stă sub baldachin,
Ca să mulgă-n sânge plin,
Și să semene la dinți,
Colți, și gheare, din părinți
De prin turmele cuminți.
Plin de sânge, lux, și roș,
El să fie și cocoș,
Și acvilă, și ciubăr
Brânzei toate fir a păr,
Și sub laba-I plin de zele,
Ce nu-și schimbă a lui piele,
Cât ar arunca bezele,
Cât ar săruta pământ,
El se cacă pe cuvânt,
Lupul – zis – cel drept, și sfânt!
Ba – el are crezământ,
Că-I Mântuitoru-n cânt,
Ridicat chiar din mormânt!
Ca să facă-nnobilat,
Un căcat însângherat
Ce-a păscut și el, vreodat!
Și cum brânza era plină,
Pe-astă Lume de Lumină,
Mai lipsea doar o Putină,
Și cu hoarde de cucină,
Să gătească-n Lumea Mare,
Oile, pentru mâncare!
– Nu le spune, oar, Profetul?
Să mănânce din el, bietul?
Sânge, carne, cu încetul?
El trimise alfabetul
Ce-l mai are, puținel,
Pentru brânză, lângă el,
Să mănânce cu oțel,
Și cu tot ce e mai bun,
Apretat, ca de Crăciun,
De prin oile de-acum
Ca nu cumva să dispară
O Lupime-atât de rară,
Dinți, și colți, și gheare târnă,
Și pe lume – numai scârnă –
Că sunt cei mai buni, din urmă!
Frunză verde și-un căcat,
Ăsta când s-a deșertat
Pe o lume, au mâncat
Toți din jur, din urma lui,
Tot bășina porcului!
Și au zis că-I minunat!
Și din lupi, au guițat
Mari afaceriști la sfat,
Porc cu porc, din stat în stat!
Ca să fie, lupi, porcime,
Tot un staf, și-o no belime!
O Duhoare, și-o Putime!
Vai de viața ta, oime!
