În Biserică, cu zorii, un bătrân, stând drept, citeşte
Dintr-o carte jerpelită, rugăciuni pe româneşte –
Tomu-i tremură în mână, cum îi tremură şi glasul,
Cum îi tremură, de foame, şi veşmintele, şi pasul –
În Biserica pustie, mai în faţă, o femeie,
Îl ascultă, şi repetă, Dumnezeu să ne tot deie –
E un bec aprins pe boltă, şi-un covor ce mă aduce,
Să aşez o sticlă goală, ca ofrandă, lângă cruce –
Şi aş sta şi eu o clipă, să mănânc din rugăciune,
Să aştept pe lumea asta ceva tihnă – o minune –
Dar mă cheama la serviciu datoria de părinte,
De-avea grijă de familie, nu de soarta celor sfinte –
Ei se roagă, de cu zorii, eu, cu muşchii şi cu nervii,
Pentru cei ce-nving, fac aripi, peste toţii învinşii ierbii –
Poate mâine, le iau locul, şi-n Biserică, cu zorii,
Vor intra, cu sticle goale, ca ofrande, scriitorii –
Poate ei se roagă încă, poate scriu şi eu, într-una,
Bucuria şi tristeţea, cu o lume, de-a fi una,
Şi îmi tremură şi mâna, pasul, gândul, scrisul, viaţa,
De atâta frumuseţe, părăsită dimineaţa…
25 septembrie 2012