Despre biblioteci (I)

Nu de puţine ori stau şi mă mir cum de noi, românii, suntem în stare să facem toate lucrurile pe dos. Dacă există o cale scurtă, noi „ştim” scurtătura. Evident, inutilă, şi complicând până peste poate orice lucru. Dacă se poate face un lucru bine, noi „ştim” mai binele. Desigur, mai binele se dovedeşte a fi un dezastru total (conform maximei pe care mi-o repeta în copilărie bunicul meu: „Mai binele este duşmanul binelui”). Cu alte cuvinte, suntem mereu entuziaşti, plini de elan, doritori să schimbăm totul, să fim cei dintâi, dar ne alegem mereu momentele greşite, ca să nu mai vorbim că, uneori, tehnica la care recurgem nu este cea mai avantajoasă…

În urmă cu câţiva ani, am descoperit că lucrurile nu stau altfel nici în cazul bibliotecilor. În ce mă priveşte, am gândit mereu simplu: dacă nu ai o carte şi nici nu ai de unde (sau cum) o cumpăra, te duci la bibliotecă şi o citeşti. Şi, după acest principiu am procedat în întreaga lume. Pe unde am ajuns, m-am dus la instituţia respectivă (indiferent dacă la cea universitară ori orăşenească sau de orice altă natură ar fi fost ea), apoi am făcut dovada domiciliului, am prezentat un act de identitate şi, de cele mai multe ori, într-o jumătate de ceas ieşeam cu un vraf de cărţi în geantă.

Asta se întâmplă în lumea unde lucrurile funcţionează după acest sistem învechit. Asta se întâmplă în lumea unde bibliotecarul sau bibliotecara sunt puşi în respectiva slujbă să îţi dea cartea dorită.

La noi, însă, lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel.

La noi am descoperit că îndărătul bibliotecilor se află o întreagă instituţie, care vrea să aducă la standarde nebănuite acest procedeu prea simplu şi prea necomplicat de a împrumuta cărţi. La noi, şi în acest caz, lucrurile se întâmplă altfel.

În cele ce urmează, mă refer la BCU Bucureşti, unde sunt fericitul posesor al unui permis (între timp expirat, dar ce mai contează?!?!). Ca să ajung însă la acest statut demn de invidiat, am trecut printr-o serie de probe, pe care le voi aminti, mai mult sau mai puţin, aici.

Când te decizi să mergi la noi la bibliotecă înseamnă că ai ajuns la un prag de unde nu mai este cale de întoarcere. Chiar nu ai cum să mai dai de respectiva carte, nu o găseşti nici prin librării, nici pe la prieteni, nici prin propria bibliotecă (pusă greşit), nici online prin te miri ce anticariat, nici la editură (fiindcă tirajul mic s-a făcut pe cheltuiala autorului şi l-a luat cu sine acasă), într-un cuvânt, chiar nu ai unde să o găseşti.

Şi atunci, te decizi să iei taurul de coarne – vorba vine. Asta, fiindcă ţi-a rămas întipărită din copilărie imaginea bibliotecarei neprietenoase, pe care o deranjezi mereu atunci când intri, când eşti înăuntru, ba chiar şi când ai părăsit incinta lăcaşului de cultură de multă vreme. Asta, fiindcă bibliotecarele sunt, se pare, o specie umană cu o cultură net superioară oricărui humanoid, asta fiindcă ele fac parte din alte galaxii mult superioare umilei noastre Căi Lactee.

Bibliotecara este acolo să străjuiască baricadele, pe care alte bibliotecare (sau bibliotecari, ca să nu deranjăm pe nimeni), ajunse în înaltele sfere şi etaje ale conducerii instituţiei, se străduiesc din răsputeri să le ridice, astfel încât nimeni să nu mai aibă vreodată acces în clădirea respecitvă.

Cel care, pe de altă parte, reuşeşte să pătrundă este oricum bănuit de intenţii ascunse, sigur o fi vrând el ceva din moment ce vine aici, ia să nu mai vrea el nimic, păi se poate, cum vine asta? Să intre el la mine pe tarla şi să aibă cine ştie ce intenţie? Las’ că vede el, că nu-i merge cu mine! – Şi multe alte asemenea gânduri paralizează atunci fabulosul creier al bibliotecarei (sau al bibliotecarului, de la caz la caz), pe care nu îl mai pot folosi, în chip evident, în niciun alt scop.

Sigur, trebuie să admitem că cel care intră are cu adevărat un scop. Dar acesta este unul banal, vrea să împrumute o carte, iar, în cazul în care nu are o legitimaţie de acce, să îşi procure una. Cam astea ar fi scopurile subversive ale cititorului. Dacă mai sunt şi altele, sunt deschis să le ascult.

Doar că accesul direct la bibliotecară este, la noi, ceva de domeniul trecutului. Mai întâi vrei să intri în respectiva clădire şi eşti întâmpinat de un bodyguard. Mi se pare foarte important, de-a dreptul binevenit ca orice instituţie de cultură să aibă bodyguarzi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Să fie acolo, la intrare, o armată întreagă şi să oprească derbedeii ăia de cititori de a intra în incintă.

Aici este nevoie de o paranteză. O paranteză, în care voi relata o altă întâmplare, anterioară celei pe care vreau, în fapt, să o povestesc. Şi ea se petrece, evident, la o bibliotecă, tot din Bucureşti. Se petrece la Biblioteca Naţională, pe vremea când sediul nou, cel mare şi luxos, nu era decât o tristă relicvă a sistemului comunist. La vremea respectivă, căutam un caiet manuscris, aparent rătăcit (nu vreau să discut aici şi acum, ci într-un viitor nu prea îndepărtat, despre conservarea manuscriselor, respectiv a bunului nostru cultural care ne defineşte ca popor) din Jurnalul lui Titu Maiorescu – de a cărui editare mă ocup. (Spun aparent, fiindcă, evident, nici vorbă de aşa ceva, doar câteva bibliotecare zeloase nu l-au observat.)

Zis şi făcut, mă duc la Biblioteca Naţională (trimis de cea a Academiei) să caut respectivul caiet, fără de care ediţia noastră ar fi incompletă. Ajung la frumosul sediu, dau să intru, un bodyguard mă opreşte. Îi spun ce vreau, îmi zâmbeşte cu condescendenţă, apoi mă informează că, fireşte, sunt în locul greşit. Dar nu acolo este Biblioteca Naţională?, mă interesez eu. Ba da, răspunde el cu vădită satisfacţie, e Biblioteca Naţională, dar nu secţia de manuscrise. Şi unde e secţia de manuscrise?, vreau eu să mai ştiu. Aaaa, păi departe, la vreo jumătate de oră de mers de acolo. Îmi notez adresa şi plec.

Până găsesc secţia respectivă, durează. Durează nu din cauza gerului, era pe la final de noiembrie, ci fiindcă respectiva clădire, şi ea, la rândul ei impunătoare, se află într-o curte interioară, de care, dacă nu ai habar sau dacă nu ai fost cu cineva pe acolo, nu prea ai cum să dai. Nici din întâmplare, nici trimis de vreun bodyguard.

În cele din urmă, o descopăr. Intru direct într-un minunat hol, mult mai mic decât cel precedent, un spaţiu cu adevărat intim, încât uiţi pe dată de oraş şi de orice altceva. De fapt, aproape de orice altceva, fiindcă de bodyguard nu uiţi. Şi aici te întâmpină unul zelos. Ce vreau? Îi spun. Aaaaa, zice el, da, aici e secţia de manuscrise, şi acolo este catalogul. Dar am legitimaţie? Nu, zic, nu am nevoie, vreau doar să ştiu dacă există sau nu un caiet din Jurnalul lui Maiorescu.

Fără legitimaţie, răspunde el, nu se poate. Nu pot nici să mă uit în catalogul de fişe al bibliotecii. De fapt, fără legitimaţie, nu pot să mai pun niciun alt pas în instituţie. Dar nu poate chema prin interfon un custode?, am pus această simplă întrebare. Fără legitimaţie, repetă el supărat, nu am niciun drept. Bine, zic eu exasperat, îmi fac o legitimaţie. Îmi poate da în acest sens un formular?

Şi în clipa în care am văzut cum pe faţa lui se naşte acelaşi zâmbet cu cel al predecesorului său de la sediul-mamă (şi tată, într-una), am înţeles că nu e deloc de bine. Nuuuu, zice el, păi aici la noi nu se fac legitimaţii. Dar unde, întreb eu într-un târziu, văzând că este nevoie să scoţi cu cleştele sau cu orice altceva informaţii de la el. Păi, la sediul central. Adică de unde am venit. Zis şi făcut, fac cale întoarsă. Dar să mă grăbesc, au program doar până la patru.

Sar peste episodul cu poza. Nu fiindcă nu vreau să îl povestesc, dar fiindcă efectiv nu vreau să îmi mai amintesc de el. Vreodată. Nu vreau să îmi amintesc cum, atunci când nu ai poze şi te duci la un automat nu ai voie să îl utilizezi singur nici măcar pe acela, e o doamnă care te ajută şi care, când vezi cât de oribilă este poza, mai strigă după tine că, în realitate, arăţi mult mai bine. Efectiv vreau să îmi şterg din memorie acel episod. Astfel că ajung la sediul principal al B.N. cu tot cu poză, cu adeverinţă de la serviciu şi cu multe alte hârtii de care s-a dovedit că este nevoie. În cele din urmă, primesc mult râvnitul act.

Mă întorc cu el prin ploaia măruntă şi rece de afară, până la Secţia de manuscrise a B.N. Acelaşi bodyguard mă întâmpină cu acelaşi surâs stupid. Pot consulta acum fişierele (care se aflau, efectiv, nu exagerez, la trei paşi de locul de unde am purtat şi prima discuţie)? Nu este chiar atât de uşor, zice el studiindu-mi legitimaţia. Nu ştiu eu să caut, aşa de capul meu în fişiere, ce e asta? Să îi spun ce anume vreau şi mă ajută el. Lucru pe care, exasperat, îl fac. Apoi asist, uluit, la următoarea scenă.

Pune mâna pe telefon (ceea ce putea să facă de prima dată), sună la, probabil, un custode, şi formulează următoarea propoziţie: „Aici e un băiat care vrea jurnalul lu’ unu’ cu M. … cum ai zis că îl cheamă? [răspund] Aha, Maiorescu zice că îl cheamă.” Apoi mai stă puţin la aparat şi îmi spune că nu îl au.

Acum, să recapitulăm, aşa, de dragul artei. Mă ocup cu editarea Jurnalului lui Titu Maiorescu. De la o bibliotecă, cea a Academiei, sunt trimis să caut un caiet rătăcit la o altă bibliotecă, la cea Naţională. De acolo, la secţia de manuscrise, de acolo, să îmi fac o legitimaţie, din nou la sediul central, via automatul de poze din metrou, de acolo, din nou la secţia de manuscrise. Şi, în tot acest timp (exceptând locul de unde am plecat), nu îmi este dat să vorbesc cu nicio bibliotecară, cu niciun custode, doar cu o serie de bodyguarzi. Sistemul funcţionează însă perfect, cititorul chiar este gonit cu tot felul de informaţii stupide primite de la „unu’ ” care atâta ştie (respectiv, e lăsat) să facă. La ce se gândesc mai marii bibliotecilor când pun la cale un asemenea sistem – zău că nu ştiu. Ce ştiu cu siguranţă însă este faptul că biblioteca nu este pentru a fi cucerită de armatele de cititori, ci de oameni aleşi, care să ducă mai departe stupizenia celor care le conduc.

Însă povestea mai are şi un mic epilog. Fiindcă nu m-am lăsat mulţumit cu răspunsul primit prin telefon şi fiindcă respectivul bodyguard încă nu îmi permitea accesul la fişier, am cerut să vorbesc, în baza legitimaţiei, cu o bibliotecară. Se vedea pe el că nu prea vrea să-mi permită, dar, vrând-nevrând, mai uitându-se la legitimaţia din mână, mai la mine, mi-a indicat sala de lectură în care o voi găsi pe doamna bibliotecară.

Evident că nu era în sală nicio bibliotecară, niciun custode, doar câţiva cititori plouaţi, la propriu şi la figurat, care frunzăreau nişte ziare. Când, în cele din urmă, se deschide uşa, o recunosc de la o poştă pe bibliotecară. Îi expun încă o dată motivul deranjului, la care îmi râde în nas, spunându-mi că respectivul manuscris nu se află, din câte ştie ea, la ei în bibliotecă. Dar că, oricum, pentru a-l copia, lucrurile nu sunt atât de simple cum cred eu. Nici nu vrea să audă de parteneriatul, realmente existent, între Biblioteca Academiei şi cea Naţională în acest sens, ci trebuie, sugerează ea, aprobări atât de la direcţiunea instituţiei ei, cât şi de la însuşi ministrul Culturii în persoană. Bine, răspund eu, dar poate să se uite dacă există respectivul caiet, totuşi, la ei în depozit?

Din nou, acelaşi zâmbet ca şi la bodyguarzi. E ora trei şi jumătate, zice ea. Ei au program până la patru, aşa încât, conform orarului ei neafişat, ea nu mai comandă nicio carte sau vreun manuscris după ora trei şi jumătate. Să vin, totuşi, dacă mai vreau, mâine.

Related posts

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.