Cultură este, la drept vorbind, un termen prea sincretic pentru ca să exprime, cu adevărat, ceva în sine. De fapt, la o analiza mai atentă, cultură nici nu poate fi un termen, având în vedere că se referă la o realitate pe care o de-scrie, în vreme ce cultura oferă o pluralitate de realităţi, ce i se sub-scriu. Dar, da, cultura este un sincretism, care îi dă fiecăruia ce vrea să vadă, să audă sau, de ce nu, să fie.
Cuvântul cultură nu reprezintă nimic în sine. Este la fel de vidat de sens, cum este şi un individ care vrea să dea dovadă de cultură. Pentru că, dacă acesta din urmă vrea să epateze printr-o normă socială, căreia i se raliază de la filozofie la maniere, cam tot ce se poate găsi în lumea în care trăim, cultura în sine are nevoie de alte realităţi care să o umple. Pentru a fi mai plastic, voi da următorul exemplu: finalitatea ardeilor, roşiilor, cartofilor, în fine a legumelor amestecate cu carne şi cu mirodenii, se numeşte supă. În clipa în care cineva gustă din acea apă cu un gust deosebit, spune că mănâncă supă, fie că recunoaşte sau nu ingredientele din ea. Sigur, cele mai pregnante pot fi recunoscute de îndată, chiar şi de un bădăran al gustului. Cele mai fine, însă, sunt cele ale iniţiaţilor în tainele bucătăriei.
Astfel, ajungem la concluzia că, pentru a defini cultura cât mai exact, avem nevoie de nişte specificaţii dătătoare de sens. Atributele sunt cele care ajung să-i dea sau, respectiv, să-i întregească sensul, ajungându-se astfel la o existenţă atributivă, nu la una substantivală, ceea ce, o spune bunul simţ, este complet fals. De ce, bunăoară, când ne referim la un zid, nu simţim nevoia să spunem că este drept? La fel, la o coloană sau la un brad? Pentru că ideea de zid implică ideea de drept, la fel şi coloana, bradul etc. mai mult, zid drept este un pleonasm grosolan. Nu la fel stau lucrurile şi în cazul unui zid strâmb, al unei coloane strâmbe etc. În acest caz, atributul se ataşează substantivului, pentru a suplini un sens inexistent, un sens pe care substantivul de bază nu-l include. Dacă plecăm de la premisa că substantivul zid cu atributul drept, inclus în sensul lui propriu, constituie norma, atunci acelaşi substantiv zid, utilizat alături de atributul strâmb, este abnorma. De unde rezultă că orice substantiv utilizat fără atribut îşi include unul sau mai multe sensuri, în vreme ce utilizat împreună cu unul sau mai multe atribute este întregit de acestea. Curios în acest sens este substantivul om, care poate fi folosit deopotrivă cu atribute polare: bun sau rău, frumos sau urât, înalt sau scund etc.
Rămânând însă la atributele umane, ajungem la sintagma des folosită, însă de prea puţine ori cu adevărat înţeleasă, aceea de om cult (este evident că omul nu include nici acest atribut în sine!). Ce se înţelege prin ea este, desigur, diferit de la caz la caz. O generalizare însă poate duce la ideea că un om cult este un om citit, un om manierat, un om educat. Nu se specifică însă ce anume este un om citit. Se presupune însă că este vorba de literatură bună, de filozofie, de cărţi de ştiinţă – de la retorică la politică etc. Un om educat poate fi unul care, pe de-o parte, respectă codurile sociale ale epocii în care trăieşte, pe de alta, poate însemna un om cu o educaţie muzicală etc. În ce priveşte educaţia muzicală ea este de cele mai multe ori raportată la muzica clasică. Dacă lucrurile stau aşa, un om cu educaţie muzicală este, în accepţia generală, un om cult. Dacă însă este vorba despre muzică uşoară – în toate genurile existente, omul are o anumită educaţie muzicală, dar nu mai este considerat cult. Jazz-ul este limita.
Lucrurile se complică şi mai mult atunci când vorbim, de pildă, despre cultura gastronomică sau despre cea culinară. Fiecare ţară are aşa ceva, etnografii, dar şi bucătarii se ocupă cu ea, turiştii se bucură de ea. Însă nimeni nu o să accepte în ruptul capului că un individ care a mâncat două râme în Africa este un om cult. Deşi s-a înfruptat din cultura gastronomică a spaţiului respectiv. Aşa se face că ajungem în faţa unui paradox: un om care citeşte o carte, să zicem de Shakespeare, a făcut un gest de cultură. Unul care a mâncat o râmă este un ciudat.
Nu fără să bată la ochi de la o poştă, se disting două tipuri de oameni care gustă cultura. Pe de-o parte, cel care îl ştie pe Platon pe de rost, care recită din Goethe şi care formulează teorii politice, sociale ori mai ştiu eu care, profunde, care stă la un ceai filozofic sau la o cafea orientală de vorbă, care umple sălile operei şi ale filarmonicii, care scrie cărţi – cel puţin din propriul punct de vedere – fundamentale, grele, care vor rămâne ca pietre de hotar, cel care este competent în enologie, savurează un vin alb cu peşte sau un vin roşu cu o friptură de vită argentiniană, cel care se îmbracă după codul impus de casele de modă de la Milano sau de la Paris etc. La antipod se află cel care citeşte benzi desenate, cel care umple zidurile caselor, metrourile sau tramvaiele cu graffiti, cel care ascultă un anumit gen de muzică, pe care doar cei aidoma lui îl înţeleg, care stă pe o bordură cu rolele în picioare şi aşteaptă să se elibereze bara de soul-grind, cel care mănâncă un hamburger şi bea o cola.
Sunt două lumi care există şi, mai mult, coexistă, dar care se exclud reciproc. Fiecare se consideră omogenă, tinde să se închidă în sine şi să se delimiteze cât mai mult de cealaltă. Astfel, în acest caz, avem de-a face cu o lume a culturii şi una a contraculturii. Paradoxul derivă din faptul că delimitarea se face în baza accepţiei generale a societăţii. Ceea ce este normă pentru majoritate este calea care trebuie bătută; astfel se naşte cadrul general al culturii unanim acceptate. Cultura este, pentru marea masă, acel bun social care nu deviază de la normele ei, dar care tinde la o continuă perfecţionare, îndepărtându-se de masă, căreia nu-i mai rămâne decât să tindă către vârfurile pe care ea le susţine. Paradoxal, nu-i aşa?
În fine, acel mic nucleu de oameni, cărora li se atribuie sau care îşi arogă un anumit grad mai mare sau mai mic de cultură sau, mai bine zis, apartenenţa la un anumit grup social elitist şi eterogen, după cum spuneam, încearcă să îşi apere, după puteri, acest statut, încearcă să se delimiteze de cei care îi subminează existenţa. Fiindcă nu de puţine ori, şi nu doar în anumite domenii ale culturii, contracultura a subminat din interior cultura, devenind, datorită aceleiaşi accepţii a majorităţii sociale a epocii, cultură. Exemple sunt multe, nu mai are rost să le enumăr, le găsim în majoritatea artelor, peste tot unde există progres. Fiindcă acesta nu este decât înlocuirea accepţiei generale, a normei, cu ceea ce a fost o vreme neeacceptat, în underground etc. Orice act artistic care atinge gustul epocii sale are aceeaşi traiectorie pe care o are şi un artist: viaţa în anonimat, ieşirea din acesta, acceptarea de un mic grup, dar care, datorită mesajului pe care îl transmite, va fi curând integrat în mainstream. Altfel spus, orice mişcare revoluţionară, odată ajunsă la guvernare, devine ţinta unei noi mişcări revoluţionare. Cel mai bun exemplu în acest sens, din istoria recentă a omenirii, este cel al lui Fidel Castro şi al lui Che Guevara. Ambii revoluţionari, ambii au luptat pentru instaurarea sistemului comunist în Cuba, doar că cei doi aveau vocaţii diferite. Fidel Castro face parte din cei care îşi arogă statutul de revoluţionar doar atâta vreme cât este necesar pentru cauză, în vreme ce El Comandante făcea parte din acea categorie mică, a revoluţionarului perpetuu, a celui care, existând în abnormă, nu vrea să devină normă. Tot astfel se petrec lucrurile şi în alte domenii, nu doar în cel politic, sunt anumite curente artistice (fie în muzică, fie în pictură, literatură ori în orice altceva), care au nevoie de ilegalitate pentru a se legitima. Paradoxul care intervine în acest caz este acela că, printr-o atare atitudine, se creează o normă în abnormă. Tot ceea ce este perpetuu, tot ceea ce poate fi catalogat ca atare devine normă pentru un anumit segment (revenind la exemplul de mai sus, Che Guevara devine normă pentru revoluţionarul perpetuu şi este ca atare acceptat de societate, chiar dacă norma revoluţionarului este cazul lui Fidel Castro, acceptat, din nou, ca atare de societate). Cu alte cuvinte, nimic nu poate scăpa de o (aparent imemorială) dorinţă umană de a impune tipare, norme, de a crea sertare mai mari sau mai mici în marele dulap al lumii.
Revenind însă la cultură, trebuie amintit că mai există o altă categorie, care adesea este confundată cu contracultura, dar care se delimitează strict de aceasta. Dacă în cazul contraculturii, aceasta se pune explicit şi de la început pe poziţii belicoase faţă de cultură, atunci subcultura este acea zonă de tampon, pe care cultura a creat-o artificial, un fel de purgatoriu al celor care doresc să acceseze paradisul cultural. Şi, evident, cu cât este mai lungă aşteptarea, cu atât mai mult se obişnuiesc cei de acolo cu titulatura de subcultură şi nu îşi mai doresc să părăsească acel domeniu. În fapt, cei care aparţin teoretic de „subcultură” au fost astfel catalogaţi de acel grup elitist din care doreau să facă parte şi care, pentru a se apăra, nici nu i-a renegat, altminteri aceştia s-ar fi apropiat de contracultură, dar nici nu i-a acceptat. E un fel de a bea ceaiul nici cald, nici rece, doar călduţ. Adică nicicum.
Subcultura are marele dezavantaj că nu se defineşte ca atare, ci că este astfel catalogată de cei care o reneagă. Subcultura nu luptă, în consecinţă, explicit împotriva culturii, nu acceptă nici contracultura, îşi vede mai departe de ale ei, în speranţa că va fi acceptată ca atare. În ce o priveşte, nu va fi niciodată acceptată ca mare cultură de către societate, doar, uneori, anumiţi reprezentanţi ai ei vor fi ridicaţi în grad, înnobilaţi de reprezentanţii culturii.
În principiu, toate acestea sunt un model valabil, existent, care nu are de ce să se schimbe. Ce ar trebui însă să se schimbe este gândirea închisă şi intoxicată a societăţii, care nu va accepta în niciun caz un skateboarder care îl ştie pe de rost pe Kant, dar nici pe un universitar care să se identifice cu Kurt Cobain. Alegerea modelelor ar trebui să fie una individuală, nu impusă de societate, grila prin care se judecă ar trebui să fie mai permisivă, iar judecăţile de valoare mai puţin rigide.
Şi, la urma urmei, este indiferent dacă mănânci zacusă cu dulceaţă sau cu pâine, important e că te saturi şi că, în consecinţă, eşti fericit.
Viziune interesanta, asupra unor domenii atractive, unele aproape exotice pt. noi, concluzie corecta.