Că publicul român a început să guste spectacolele de teatru, de operă şi concertele simfonice este nu neapărat un lucru îmbucurător, ci unul normal. Nu văd de ce ne-am extazia profund să auzim că lumea (re)începe să guste arta. Chiar dacă motivaţia celui ce se perindă prin sălile aducătoare de cultură şi de frumos în suflete nu este întotdeauna la fel de înălţătoare cum şi-ar dori artiştii să fie, căci, ce-i drept, mai bine o sală plină de semi-ignoranţi, decât o sală goală de intelectuali.
Şi aceasta este cu atât mai îmbucurător, cu cât vezi că, indiferent de festival, al berii, al vinului, al mititeilor, al cefei de porc la grătar, al mujdeiului, al porcului la proţap, în special al fumului (acesta trebuie să fie mereu cât se poate de gros, să te poftească la masă, în locul bucatelor ce se prăjesc de mama focului pe undeva, pe un grătar atât de încins, încât să nu se mai vadă rugina), al balonaşelor şi, cel mai important, al meselor şi al băncilor din lemn de anul trecut, de acum doi ani şi de acum trei ani, neapărat lăsate de la eveniment la eveniment undeva într-un şopron, în care doar şobolanii, păianjenii, acarienii de tot felul, gongile de tot felul, negre sau roşii, mari sau mici, uneori şi viermi (dar ei pot lipsi) le mai şterg de muştarul, untura şi restul resturilor ce s-au prelins pe ele, pe la unul sau altul din amintitele festivaluri. Să mai amintim că există, din când în când, şi festivaluri de teatru, de operă şi de muzică clasică, uşoară şi chiar şi populară, dar şi de alte instrumente din alamă, care scot zgomote, pe care cei mai mulţi le cred a fi muzică.
Ei bine, sărmanul iubitor de altceva decât de televizorul şi berea de acasă, de micii care afumă într-una apartamentele (propriu şi ale vecinilor), are de unde să aleagă. Şi chiar o face, după anumite principii, pe care este bine să le analizăm cu cea mai mare atenţie.
Mai întâi, conform codului genetic uman, omul se ghidează după mâncare. În trecut, în trecutul foarte îndepărtat vreau să spun, vânătorii plecau de acasă în căutarea unui mamut, lăsându-le pe culegătoare să culeagă în linişte. Ce nu este sigur e dacă vânătorul mai nimerea cu vânatul în propria lui aşezare sau într-alta. Tot astfel, mai mult sau mai puţin, şi iubitorul nostru de spectacole. Le va frecventa obligatoriu pe cele garnisite cu cât mai multă mâncare, aşadar pe cele unde grătarul sfârâie deja cu două zile înainte. Nu contează prea mult ce vede, important ca la sărbători, inclusiv la rugi şi parastase să se frigă cât mai multă carne şi lumea să aibă un prilej de a goli pocalele de plastic cu diverse băuturi, pe care să le arunce neapărat pe jos, de preferat chiar lângă portierele maşinilor, la al căror volan se vor sui apoi. Asta cu atât mai fericit să constat că şi la spectacolele de operă în aer liber grătarele umplu atmosfera, aceeaşi în care se înalţă şi vocile sopranelor, ale tenorilor, ale coriştilor, a căror prestaţie este mult mai apreciată atunci când respiraţia le este întretăiată de fumul înecăcios.
Un al doilea tip de spectacole este cel gratuit. Dacă se pot îmbina primele două criterii, cu atât mai bine. În general, spectacolele organizate sau sponsorizate de municipalitate ori de alte instituţii publice sunt gratuite. Există anunţuri în acest sens, dar, în fapt, orice ins care le frecventează de ani de zile ştie cu precizie când au loc. Pentru asemenea spectacole există oameni care se deplasează chiar şi de la o distanţă apreciabilă.
Dar mai există şi spectacole indoor gratuite. De exemplu, a devenit deja o modă ca firmele să îşi recompenseze angajaţii cu câte un bilet. În general, firmele vor să ajute instituţii care nu oferă grătare, astfel că biletele cumpărate de ele vor fi pentru operă, teatru sau filarmonică. Cel care intră în posesia unor astfel de bilete nu este la fel de fericit, precum cel care merge de bună voie la un festival cu grătar, fiindcă ştie că i se strică programul de seară, că nu are ce mânca la micul bufet de după aceea. Dar nu are nicidecum avantajele pe care le are semenul lui de afară. Astfel că el apare în instituţia de cultură prost dispus, ceea ce nu este decât expresia frustrării de a fi obligat să guste altceva decât mâncare. Pe de altă parte, trebuie să se mai şi îmbrace în hainele rezervate de obicei nunţilor şi botezurilor, pe care, astfel, va trebui să le ducă din nou la curăţătorie. Nu, afacerea nu este nicidecum profitabilă.
Însă mai sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie acolo. În general, ei doresc să nu fie la galerie, dar nici bani de locuri bune nu au, aşa că se mulţumesc să stea în faţă şi să savureze totul cu ochii închişi. Este neclar dacă dorm sau nu, dar asta, atâta timp cât nu se aşează nimeni lângă ei şi nu îi înghionteşte, nu se va şti vreodată. Tot ei sunt cei care, la final, indiferent dacă a fost bun sau nu spectacolul, indiferent dacă le-a plăcut sau nu, se ridică invariabil în picioare şi aplaudă cât îi ţin palmele. Ei sunt din acea categorie care încă nu a învăţat că a râgâi după o masă copioasă nu este pretutindeni un gest binevăzut.
Dar, în mare, este bine. Lumea merge la spectacole şi sălile sunt pline.
Despre cultura spectacolului
