Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre drumurile Caraşului

Despre drumurile Caraşului


Începem acest articol cu o oarecare jenă. Asupra subiectului de astăzi ne-am mai oprit de multe ori în aceste coloane, dar cuvintele noastre au răsunat totdeauna în pustiu. Ştim că vor avea aceeaşi soartă şi de data aceasta. De la autorităţile care n-au găsit de cuviinţă să se sesizeze din iniţiativă proprie – din grijă părintească am mai îndrăznit să spunem – de deplorabila stare a drumurilor cărăşene nici nu mai putem aştepta nicio îndreptare. Dar dacă totuşi scriem aceasta, acum, este că, fiind buni creştini, mai sperăm şi în minuni…

Doar că minunile par să nu mai vină cam de câteva milenii şi nici zicala „ajută-te singur” pare să nu aibă pe la noi vreo semnificaţie. De douăzeci de ani, s-au mai reparat pe ici, pe colo drumurile. Ba mai mult, am inaugurat vreo treizeci de kilometri de autostradă în frumosul nostru Banat. Doar că, indiferent cât de mult sau cât de puţin se schimbă lucrurile în Timiş ori în Arad, în Caraş-Severin totul stagnează. De fiecare dată când trec pe acolo regăsesc, cu o tristă nostalgie, acelaşi peisaj: unul dezolant, în care nimic nu se schimbă. Iar dacă nici Banatul montan nu are potenţial turistic, eu nu mai înţeleg nimic. Fiindcă în Caraş, se pare, de zeci de ani nu există voinţă politică să se schimbe ceva.

De curând am fost la Văliug. E drept, se păbuşise pe drumul care urcă de la Reşiţa spre Văliug o parte din deal. E drept, se lucra. Mă rog, vorba vine, fiindcă nu era nici măcar un câine vagabond pe acolo, dar, să zicem, poate era sfârşit de săptămână. Problema este, însă, că, nici până la locul cu pricina şi nici după ce l-ai depăşit, nu eşti ferit de gropi. Nici spre Semenic, nici spre Gărâna lucrurile nu stau mai bine.

Dar probabil că, pentru a ajunge în Paradis, trebuie să treci mai întâi prin Infern, altă explicaţie nu am.

La Gărâna, greşeală mare, mă gândesc să o iau spre Slatina Timiş. Pe respectivul drum nu am mai fost de multă vreme. De foarte multă vreme, nu ştiam efectiv cum este, îmi spuneam însă că ceva mai rău nu există. Întreb prin sat – se circulă, cum să nu se circule. Bun, zic, în ciuda faptului că, pe hartă, drumul naţional devine judeţean pe o bună porţiune. Dar, îmi zic eu, pe de-o parte, mai rău nu poate fi, şi, apoi, şi judeţele astea ale noastre tot din Uniunea Europeană fac parte. Sau mă înşel în raţionament?!

Şi pornim mai departe. Până la Brebu, sunt gropi peste gropi. Iar drumul continuă cu aceeaşi nonşalanţă, de parcă tot Caraşul ar fi o uriaşă groapă. Şi e trist. Mai trist este când, dintr-o dată, drumul se termină. Efectiv nu mai există. Este doar praf, pietre, gropi tot mai mari şi… cam atât. Evident, până şi romanii ştiau mai multe ca noi: ei construiau drumuri. Noi nu. La un moment dat, apare dintr-un praf de nedescris, precum în deşert, un camion. Îi fac semn, opreşte. Cum e drumul mai departe, întreb coborând geamul. Se poate merge? Respectivul domn mă priveşte îndelung. Atât de lung, încât, precum oricărui om care a văzut prin anii ’90, pe la începutul lor, când românul mai era filozof, o astfel de privire, ar fi trebuit să mulţumesc, să nu mai aştept răspunsul şi să fac cale întoarsă. Însă eu nu, mă încăpăţânez să cred că totul s-a schimbat în bine. Dar când pesimistul devine optimist, e de rău. Da, zice el – şoferul, într-un târziu: încet, dar se merge.

Ceea ce a urmat a fost un dezastru total. Am intrat în cele mai adânci hârtoape, credeam că aşa ceva nu există decât la capitolul sport extrem. După vreo zece kilometri de chin, dăm de doi muncitori. Stăteau amărâţi pe marginea drumului, sprijiniţi de parapet, peste râu.

Dăm din nou geamul jos şi întrebăm dacă mai este mult. Din privirea lor senină, ochii devin dintr-o dată învolburaţi, de parcă tot praful pe care l-am inhalat până atunci ar fi ajuns, printr-un miracol, în trupurile lor. Păi nu vedeţi, zice unul, noi lucrăm aici, mai durează, normal că mai durează. Nu, zic, vrem doar să ştim dacă mai ţine mult drumul prost. Aaaaa, zice el fericit. Şi, dintr-o dată, i se înseninează chipul. Dar tace chitic. După o vreme, răspunde cel din spate: Mai vreo douăzeci de kilometri. Cred că de data asta figurile noastre au arătat cam ce simţeam, căci primul se străduieşte să remedieze eroarea colegului: Aaaa, nu, să nu-i speriem pe săracii oameni, de ce să-i speriem… Mai e…, şi aici face o pauză de efect, să zicem cincisprezece kilometri. Devastat, mulţumesc, închid geamul şi dau să plec. Dau doar, fiindcă de după colţ vine un alt trailer, de data aceasta unul mamut, dar părea să nu se grăbească, venea alene, la pas. E de rău, îmi zic. Dar nici bine nu trece pe lângă noi, că văd că de bara din spate era legat un cal.

În cele din urmă, am ieşit la liman. Evident, abia acolo, la liziera Slatinei Timiş este o tăbliţă care anunţă că drumul este în reabilitare, realizată din bani europeni. Evident, am fost mirat de inadvertenţă: care drum?, care reabilitare?, care bani?, şi mai ales cine îi gestionează.

Fapt indiscutabil este că, în momentul de faţă, Caraşul are cele mai rele drumuri din ţară. Situaţia este şi azi neschimbată, şi nimeni nu se mişcă. Deputaţii, prefecţii şi toţi mai-marii noştri s-au obişnuit cu ea, o suportă, cum vedem, fără grijă…

Ne apropiem de sfârşitul unei guvernări. Vom avea, poate, alegeri noi. Satele vor fi din nou invadate de cohortele politicienilor de toate culorile. Toţi vor face promisiuni, căci cu realizări nu se prea pot lăuda.

Vor aminti, poate, unii şi despre ruşinoasele gropi ale drumurilor cărăşene.

Ce-ar fi dacă masa alegătorilor, printr-o impresionantă solidaritate, ar cere, înainte de toate, tuturor acestor candidaţi la măriri o declaraţie în scris, garantată de cuvântul de onoare, că vor lupta din toate puterile lor, la realizarea de fapt a promisiunilor ce le fac, iar, în caz că perseverenţa lor nu va da roade, vor demisiona fără întârziere din mandatul ce-l solicită şi vor dezvălui public piedicile de care s-au lovit.

Vom putea verifica poate atunci pe cei ce, în calitatea lor de „aleşi ai naţiunii”, îşi fac de fapt datoria şi vom putea acoperi cu dispreţul nostru pe cei fără de cuvânt şi fără tragere de inimă pentru unul din cele mai frumoase colţuri ale ţării româneşti.

… N-avem naivitatea să credem în realizarea propunerii de mai sus, în cadrul actualelor sisteme politicianiste… dar tot mai credem în minuni.

Nu pot încheia, fără o mărturisire. Textul nu îmi aparţine în totalitate. Părţile scrise cursiv sunt preluate dintr-un articol, scris de bunicul meu, George C. Bogdan într-un editorial al ziarului său, „Reşiţa”, în anul 1937. Faptul că 75 (!!!) de ani lucrurile nu s-au schimbat câtuşi de puţin, ne face însă, din păcate, să nu mai credem în minuni.

Comentarii (1)

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus