Despre evoluţie, involuţie şi tradiţie

Câteodată stau şi mă mir de naivitatea unora. Curios, dar pe un naiv nu te poţi supăra niciodată. La fel cum nu te poţi supăra nici pe un idealist ori pe un copil. Aceste  categorii şi-au câştigat dreptul nu doar de a trăi în lumea lor, dar şi pe acela de a interacţiona cu a noastră prin prisma propriilor crezuri. Mai mult, în cazul lor nu se presupune niciodată, aprioric, nimic negativ – doar uneori sunt priviţi cu o oarecare, greşită din orice punct de vedere, condescendenţă. Cu alte cuvinte, atât naivitatea, cât şi idealismul sunt lăudabile, dar, dintr-un anume punct de vedere obiectiv, inutilizabile.
Câteodată stau şi mă mir de naivitatea celor care cred cu adevărat că suntem cu douăzeci de ani în urma Europei. Având însă în vedere că este un subiect delicat şi care, incredibil, supără multă lume, el trebuie privit cu atenţie sporită. Şi, de asemenea, trebuie definit exact ce se înţelege prin „cu douăzeci de ani în urma Europei”, respectiv, din ce punct de vedere abordăm chestiunea.
În ce mă priveşte, singurul mod raţional de a privi lucrurile este acela al civilizaţiei / culturii moştenite. Cred că orice altceva este inutil în chestiunea de faţă. Pentru că a ajunge din urmă economia ori politica sau chiar infrastructura nu formează, în fapt, esenţa discuţiei.
Poţi să o duci foarte bine din punct de vedere economic (mă refer atât la un macro-nivel, cât şi la unul individual), poţi să ai chiar o creştere continuă a bunăstării, dar să fii un bădăran.
Poţi să faci o politică aparent democratică, să fii afiliat diverselor grupuri pan-europene, dar să fii un ignorant.
Poţi să te plimbi pe cele mai bune autostrăzi, pe care nici un pahar cu apă nu se varsă, poţi să conduci cele mai scumpe maşini pe cele mai frumoase drumuri naţionale, care duc la cele mai (permiteţi-mi superlativul!) exclusiviste cluburi, staţiuni montane sau de pe litoral, şi să fii în acelaşi timp un incult.
Pentru că toate acestea nu te fac nici mai bun, nici nu te fac să dai ziua bună într-un magazin, de pildă, nici nu te fac să fii amabil, nici nu te fac să-l respecţi pe cel de lâng tine, oricine ar fi el. A privi lucrurile din acest punct de vedere nu este decât spoială şi parvenitism. Nu cred că aceasta este calea pe care trebuie să continuăm.
Sunt uimit de câte ori vine cineva după un sejur mai lung sau mai scurt în Apus şi-mi povesteşte despre cât de civilizaţi sunt vecinii noştri, mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Sunt uimit de uimirea interlocutorului. Pentru că majoritatea crede realmente că dacă am avea tot ce au ei, am fi, automat, tot ce sunt ei.
Dar nimeni nu vrea să înţeleagă că a avea şi a fi sunt verbe nu doar diferite, ci şi diametral opuse. Fiindcă pentru a fi, nu trebuie să ai. Nimeni nu se defineşte prin ceea ce dobândeşte, ci prin ceea ce este.
Puţini sunt însă cei care, după ce observă, repet, uimiţi, cât de civilizaţi sunt vecinii noştri se întreabă (şi nu retoric!) cum se explică acest lucru. Puţini sunt cei care înţeleg că este vorba despre o tradiţie a civilizaţiei, moştenită de generaţii.
Să facem o scurtă trecere în revistă, apoi să tragem învăţăturile:
În 1088 se naşte în Italia prima Universitate Europeană, la Bologna.
În jur de 1170, în Anglia, la Oxford.
În jur de 1200, în Franţa, la Paris.
În 1218, în Spania, la Sevilia.
(Din 1219 datează prima diplomă de doctor acordată la Universitatea din Bologna.)
În 1290, în Portugalia, la Coimbra.
În 1348, în Cehia, la Praga.
În 1364, în Polonia, la Cracovia.
În 1365, în Austria, la Viena.
În 1367, în Ungaria, la Pécs.
În 1386, în Germania, la Heidelberg.
În 1425, în Belgia, la Louvain.
În 1453, în Turcia, la Istanbul.
În 1460, în Elveţia, la Basel.
În 1465, în Slovacia, la Bratislava.
În 1477, în Suedia, la Uppsala.
În 1479, în Danemarca, la Copenhaga.
Între 1088 şi 1500 existau nu mai puţin de 54 de universităţi, al căror număr a continuat constant să crească. Aşa se face că la 1860 se înfiinţează Universitatea din Iaşi.
Şi nu este vorba doar despre Universităţi. Este vorba despre întreaga cultură europeană care, atunci când bunii noştri cronicari îşi încercau meşteşugul în ale scrisului, era deja scrisă. Şi evident, acest întreg bun cultural, moştenit de la o generaţie la alta, este cel pe care noi trebuie să-l recuperăm. Astfel şi nu prin achiziţionare (chiar şi de diplome) trebuie recuperată distanţa ce ne desparte de cei din jurul nostru.
Nu este suficient să-ţi înveţi nepotul că, de exemplu, a arunca ceva pe stradă este reprobabil. Trebuie să o fi înţeles tu, trebuie ca tu însuţi să o fi ştiut de la străbunicul tău. Civilizaţia nu se învaţă din mers, ea se consolidează prin evoluţie şi prin tradiţie. Iar dacă vrem să ne crească economia, trebuie mai întâi să ne crească bunul simţ.