Despre NOI şi Europa (via Germania)


În urmă cu ani de zile, pe când nu eram nici în NATO şi nici prin apropierea aderării la UE, am predat limba română la Universitatea din Heidelberg. În vremea respectivă, postul era finanţat de Germania, ca semn al interesului purtat limbilor romanice. Era o onoare să predai limba, cultura şi literatura ţării tale într-o lume care nu ştia mai nimic despre toate acestea, despre locul din Europa de unde provenea o parte a populaţiei,  în fine, era, mai ales, o onoare să ştii că o ţară occidentală plăteşte un român pentru ca acesta să poată face cunoscută cultura ţării lui printre străini. În mod curios, majoritatea studenţilor care treceau pragul cursurilor mele vroiau să înveţe, pe lângă o altă limbă romanică, şi o limbă „exotică”. Apoi, încetul cu încetul, descopereau atât faptul că nu e nici atât de „exotică”, nici atât de diferită cultura europeană, din care noi, românii, facem parte, precum credeau ei.

Însă a duce cu tine, în fine, „a exporta” cultura ţării tale este, uneori, o misiune anevoioasă. Pentru că nu este suficient un singur exemplu pozitiv pentru ca Occidentul să se întoarcă spre noi şi să ajungă la concluzia că da, suntem şi altceva decât deja prea banalele lor prejudecăţi, pe care omul de rând le citeşte prin ziare. Pentru că opinia locului nu este reprezentată de personalităţi, ci de oameni simpli, care o întreţin şi o alimentează, adeseori fără să-şi dea seama. Este un adevăr banal acela că ziarele scriu ceea ce vrea omul să citească. Nu de puţine ori am avut surprinderea să constat că rarele articole pozitive din presa germană despre România sunt ignorate sau, dacă nu erau, omul comun credea că ceva nu e în regulă.

Curios este însă că cineva, care este plătit de propriul stat, pentru a-i aduce acestuia beneficii, se comportă de parcă ar fi pus să îi întoarcă spatele. Dar… mai ştii? De pildă, unul dintre cele mai elocvente exemple a fost acela când, într-o bună zi, mă trezesc chemat la o discuţie în cabinetul directorului instituţiei la care eram angajat.

Zis şi făcut, mă duc. Îmi aduce la cunoştinţă, plin de respect, că, din întâmplare, rectorul universităţii noastre s-a întâlnit cu ambasadorul României la Berlin, undeva pe un aeroport sau într-un avion, nu are mare importanţă, şi că au pus la cale o întâlnire, la care eu, ca dublu reprezentant al României (atât din partea universităţii, cât şi ca român) sunt invitat să iau parte. Tot respectivul director îmi spunea că întâlnirea va avea loc peste aproape trei luni. Îmi notez data şi plec.

Sigur că, român fiind şi, deci, suspicios din fire, primul lucru pe care îl fac după respectiva întâlnire e să mă duc în birou şi să sun la ambasadă, unde, tot din întâmplare, îl cunoşteam – şi încă bine – pe ataşatul cultural. Dau de el, îmi spune că nu are cunoştinţă de o asemenea întâlnire, dar că ar trebui să sun la ataşatul de presă. Îl sun pe acesta pe mobil (el nefiind la ambasadă!) şi îl întreb despre respectiva întâlnire. Evident, îmi spune că nu este nici vorbă de aşa ceva.

Astfel mi s-a confirmat o ascunsă bănuială. Mă reîntorc la directorul meu şi îl anunţ de cele aflate, cu rugămintea să ia legătura cu rectorul universităţii. Pe faţa directorului meu am văzut atunci ceea ce mi-a fost de multe ori dat, atât înainte, cât şi mai ales în anii de după, să-i citesc unui german pe chip: un anumit tip de ingenuitate, provocată de o aproape copilărească credulitate. Evident, din perspectiva lui, cum şi mai târziu a rectorului, nu se putea ca un om care şi-a dat cuvântul, mai ales că în acest caz era vorba de nimeni altul decât de ambasadorul României, să nu îl respecte. Fireşte, n-am mai spus nimic. Doar îmi reprezentam ţara…

Lunile au trecut şi s-a apropiat sorocul. Cu o zi înainte, îl sun din nou pe ataşatul nostru de presă, care mă asigură că ziua următoare nu va avea loc „nicio întâlnire, cu atât mai puţin la Heidelberg” şi că excelenţa sa, ambasadorul, va rămâne la Berlin. Am încercat să explic asta directorului, dar fără succes. Astfel încât am decis să las lucrurile pe făgaşul lor natural – mai mult de atât oricum nu mai puteam face.

Ziua următoare a început pentru mine cu o mare strângere de inimă. Urma să mă duc la o întâlnire oficială, despre care ştiam sigur că nu va avea loc, dar care era inevitabilă din perspectiva „părţii germane”. Am ajuns cu o jumătate de ceas mai devreme să-mi întâmpin ambasadorul cum se cuvine. Şi am aşteptat. De la ora 10 dimineaţa, când trebuia să aibă loc  întâlnirea, până la 10.30. Atunci am întrebat, cu o jumătate de glas, dacă a confirmat cineva venirea ambasadorului. Evident, privirile rectorului şi ale directorului au fost suficiente. Ce nevoie mai este de confirmare, când el însuşi şi-a dat cuvântul?

La ora 11.00, rectorul şi-a pus problema dacă nu cumva a avut loc pe autostradă un accident. Şi a sunat la ambasadă.

La Ambasada României la Berlin nu a răspuns nimeni la ora 11.00 dimineaţa. Doar robotul. Rectorul nu a lăsat niciun mesaj.

La Ambasada României de la Berlin nu a răspuns nimeni nici la 11.15 a. m.

Pentru că la Ambasada României de la Berlin lumea nu lucra la astfel de ore.

Abia cândva, între 11.30 şi 11.45 a. m., a răspuns cineva.

Întâmplarea face că a fost secretarul de presă cu care vorbisem şi eu de trei luni încoace. Nu, „ambasadorul e bine-mersi la Berlin”, îi pare rău, l-a informat el pe rector, e vina lui, el a uitat să treacă în agendă întâlnirea.

De ce amintesc de această poveste (şi ar fi multe altele asemănătoare de amintit)?

Pentru că, de curând, am cunoscut-o pe succesoarea mea la Heidelberg. Am stat de vorbă cu ea, între timp şi ea este de ani buni la celebra universitate. Doar că ea este salariata statului român. Cu alte cuvinte, lucrurile au intrat într-o anumită normalitate.

E vorba doar de o anumită normalitate. Fiindcă România plăteşte acelaşi salariu în continuare, chiar dacă nu sunt acum decât şase studenţi. Fiindcă România, asta însemnând fiecare om din ţara noastră, de la femeia de serviciu, care ne spală zi de zi cu mai mult sau mai puţină ardoare treptele blocului, la poliţistul din intersecţie, la şoferul de taxi de la colţ sau la orice alt plătitor de impozite, plătesc acel post. Respectiv acei şase studenţi. Mă rog, nu cifra ar trebui să fie cea care contează. Ci ceea ce povesteşte respectiva persoană. Şi nu oriunde, din nou la o întâlnire cu alţi profesori germani, cu directori de instituţii etc.

Ea povesteşte cu nonşalanţă că îşi învaţă bruma de studenţi cum să se comporte în cazul în care ar vizita România.

Ea le spune studenţilor germani, dar şi nouă, profesorilor, evident într-o germană aproximativă, dar nici asta nu mai contează, că atunci când vor sosi în România, vor da de cerşetori şi de copii ai străzii. Cu alte cuvinte, a adoptat comportamentul şi clişeele ziarelor: spune ceea ce se vrea a fi auzit. Mai mult, continuă ea, i-am învăţat cum să scape din strânsoarea unui cerşetor sau a unui copil al străzii, pentru că aceştia pun mâna pe tine. Pentru că România este o ţară agresivă, după cum puteţi vedea pe ştirile televiziunilor online. Pentru că în România se râde de oricine şi de orice. Pentru că… şi pentru că… şi a continuat o adevărată tiradă împotriva ţării care, de bine, de rău, îi dă salariul, care, de bine, de rău, îi  ţine copiii la cea mai bună şcoală din Heidelberg (unde, exclamă ea contrariată, li se cere să studieze din clasa a cincea latina) şi care a primit votul de încredere din partea instituţiilor româneşti pentru următorii trei ani.

Dar toate acestea le face departe de ţară, unde nimeni nu este interesat, nici de la ambasadă, nici din alte locuri abilitate, să audă pe ce se duc banii noştri, ai Dvs.

Related posts

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.