Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Sobieski si romanii

Sobieski si romanii

Dintre multele daruri cu care a fost înzestrat poporul nostru, se pare că cel care ne-a însoţit, încă din cele mai vechi timpuri, şi nu ne lasă nici azi de izbelişte este megalomania. Vrem, cu orice preţ, să demonstrăm că suntem mai buni, mai frumoşi, mai şi mai şi mai, indiferent dacă avem sau nu cui. Dacă pe vecinii noştri sau chiar şi pe duşmani nu-i prea privea, noi tot ne lăudam între noi. Şi dacă nici pe noi nu ne interesa, eram traşi în ţeapă pentru trădare şi astfel vedeau iar vecinii.

Însă dintre multele legende ori relatări istorice, cele care se bucură de cea mai mare notorietate sunt cele în care noi, românii, ne batem cu un inamic de cinci ori mai numeros, mai puternic şi mai bine înarmat, pe care îl învingem prin iscusinţă, prin inteligenţă ori printr-un şiretlic. Nimic rău în asta, fiindcă îl răpunem şi, la urma urmei, istoria se scrie de către cei care triumfă. Dar dacă se întâmplă – şi chiar s-a întâmplat – să fim învinşi, nu-i nicio problemă: inamicul era de cinci ori mai numeros, mai puternic şi mai bine înarmat. Ne-am luptat noi cât am putut, dar am fost răpuşi de evidenţe. Cam aşa stau lucrurile de la începuturi, de când cu romanii şi cu dacii, apoi cu otomanii şi până când ajungem mai aproape de noi, la ruşi.

Toate aceste fapte de vitejie, însă, au pătruns şi în literatura noastră. Un exemplu în acest sens este nuvela Sobieski şi românii, pe care, dacă nu mă înşel, o parcurgem cu toţii, cu groază, în clasa a şasea. Numai că, aici, lucrurile se complică mai mult, fiindcă, la vârsta respectivă, suntem nişte puşti neajutoraţi în materie de literatură.

Şi, în loc să fim îndrumaţi de o programă croită pentru fiecare vârstă în parte, copiii cad de atâtea ori pradă crezului adulţilor că li s-ar potrivi cutare sau cutare text. Dar, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, în majoritatea cazurilor, programa şcolară nu reuşeşte decât opusul a ceea ce îşi propune: departe de a te apropia, te îndepărtează. Iar cu cât te îndepărtează mai devreme, cu cât vârsta este mai mică, drumurile voastre, adică al literaturii, al şcolii în genere, şi al tău, în particular, nu se vor mai întâlni niciodată.

Cam pe când ar fi să ne dumirim şi noi ce este literatura şi cam pe când ar trebui să o iubim şi noi, fiindcă dragostea creşte odată cu numărul anilor, fiindcă dragostea se cultivă, nu-i aşa?!, ne trezim la final de ciclu primar cu o altă nuvelă, pe care cu toţii am citit-o, dar nu ne-a rămas decât spaima. O spaimă în faţa necunoscutului, a abisului, a lumii de neînţeles a tovarăşei profesoare, pardon, doamnei respective. Fiindcă atunci, în clasa a patra, ne întâlnim pentru întâia dată cu nişte cuvinte, pe care nu doar că nu avem cum să le ancorăm în micul nostru bagaj, dar le şi repetăm cu mult patos. Căci observăm că, cu cât le repetăm mai des şi cu atât învăţătoarea este mai fericită şi,  dacă este ea fericită, sunt şi mama şi tata fericiţi, şi,  dacă ei sunt fericţi, suntem, prin analogie, şi noi fericiţi. Şi, în loc să ni se explice, pornind de la acest exemplu, ce înseamnă analogie, ne trezim cu magicele cuvinte: capodoperă şi Garabet Ibrăileanu.

Nu există pe lumea asta nicio învăţătoare care să nu declame, la începutul lecţiei despre pui, celebra frază „Puiul, o capodoperă a literaturii române, după cum afirma Garabet Ibrăileanu…”. Ei bine, în acea clipă, nimeni nu mai înţelege nimic, şi elevul trece conştiincios la regula învăţatului pe de rost a unor cuvinte ce i se inoculează prea devreme şi pe care nu le va înţelege nici mai târziu. Dar despre ce este cu adevărat vorba în Puiul de, să nu uităm, I. Al. Brătescu-Voineşti? Despre o prepeliţă cu şapte pui, care dă dovadă de o reală grijă maternă, construind cuibul pentru a-i păzi pe micii ei plozi de vicisitudinile vieţii. Doar că, uite, necaz mare, unul dintre pui este neascultător şi vine vânătorul şi îl răneşte.

Bine, îţi zici tu atunci, copil mic fiind, şi realizezi cu adevărat ce înseamnă capodoperă. Pe Garabet Ibrăileanu, pe care, oricum, nici premiant fiind, nu doar că nu ai cum să-l citeşti, îl pui la păstrare şi îl vei cita de-acum încolo ori de câte ori vrei să dai greutate vorbelor tale.

De la Puiul, treci la Amintiri din copilărie. Eşti încă traumatizat de soarta puiului şi nu vrei nicidecum să fii puiul fugar şi nici nu vrei să te împuşte nimeni. Aşa că îţi întrebi părinţii ce e cu amintirile astea din copilărie. Aaaa, zic ei, o să te distrezi. Doar că tu,  copil fiind, nu te distrezi niciodată de amintirile altuia. Asta o faci mai târziu, când stai de partea cealaltă a catedrei şi încerci să predai tu lecţia. Dacă te distrezi, atunci e bine, fiindcă majoritatea celor din spatele catedrei sunt atât de acriţi de viaţă şi de salarii, încât sunt exasperaţi că micii copii din faţa lor nu gustă deloc năzdrăvăniile lui Nică. Este însă înbucurător că măcar unii adulţi o fac.

Ei bine, după ce treci şi de acest hop, care, de voie, de nevoie, îţi mai oferă un termen, acela de clasic, te întorci în regnul animal. Respectiv la Emil Gârleanu (un alt nume ce nu ţi se întipăreşte deloc în minte decât prin asocierea cu gârla unde te joci în vacanţe), cu a lui Căprioară. Aici înveţi că dragostea de mamă poate ajunge la gesturi-limită şi că, dacă eşti neascultător (precum, anterior, puiul), rişti să te mănânce lupul. Noroc că pe lup îl ştii de element ostil din Capra cu trei iezi, deci nu-i nicio problemă, eşti obişnuit cu violenţa acestuia.

Doar că abia acum lucrurile încep să îţi scape de sub control. Te-ai obişnuit cu regnul animal, ai văzut că şi vânătorul şi lupul sunt răi, că nu e bine să fii neascultător, că atât iedul, cât şi puiul sunt pe cale de a o plăti cu viaţa, numai că Nică, om fiind, nu este vânat, ci doar muştruluit, şi ştii acum ce e aia o capodoperă, ştii ce e un scriitor clasic şi îl poţi lua drept aliat, la nevoie, pe Garabet Ibrăileanu. Din păcate, la Sobieski, totul se opreşte.

Aici înveţi o sumedenie de lucruri noi, despre care nu ai avut habar. De pildă, un om cu nume ciudat, Sobieski, conduce o armată de leşi, care vine să se bată cu plăieşii. Noroc că, la finalul manualului, există un vocabular, care îţi explică ce e cu leşii şi cu plăieşii ăştia, termeni pe care îi vei utiliza de-acum încolo atât de des, încât nici nu îţi vine să crezi. Dar, probabil, trebuie să te lupţi cu aceste cuvinte, care, pentru tine, nu mai redau nicio realitate, nu din cauza literaturii, ci a istoriei.

Să ne oprim însă la titlu. Este vorba despre două substantive conectate, dintre care primul este propriu, iar cel de-al doilea comun, dar la plural. Este, unul singur, Sobieski, şi alţii, mulţi şi nedefiniţi, românii. De aici, deduci în mod cert că Sobieski ăsta nu-i român. Păi, dacă nu-i român, ce-i? Păi e leş, ce să fie dacă nu leş? Şi leş, ce-i aia leş? Doar că, pe parcurs, afli că Sobieski, leş, neleş, nu-i singur, că are o armată şi că plăieşii, care sunt în inferioritate, dar au o cetate, ceea ce leşul n-are, se decid să-i ţină piept. Zis şi făcut, se bat ei trei zile şi trei nopţi, plăieşii, care încă nu ai aflat exact ce sunt, deşi curajoşi, sunt nevoiţi să se plece în faţa numărului mare de atacatori şi, datorită lui Iablonovski, pot merge liniştiţi la casele lor.

Şi uite-aşa, fără să simţi şi să bănuieşti măcar, ţi-e gata şi copilăria. S-a dus puiul, s-a dus căprioara, încetul cu încetul vine vremea amintirilor, dar, până atunci, mai ai de înfruntat nenumăraţi leşi şi plăieşi, însă vei fi mereu cu lecţia învăţată: noi ne-am descurcat în orice situaţie – vânătorul, deşi mai puternic, nu l-a răpus pe pui, iedul a scăpat (desigur, în detrimentul căprioarei, dar aşa e cu victimele astea colaterale), iar noi, plăieşii, am ţinut piept trei zile leşilor. Care, chiar dacă au învins, n-au avut ce face cu victoria aia a lor.


Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus